Studiul semnificaţiei raportului dintre specializarea funcţională cerebrală şi dominanţa interemisferică pentru dinamica devenirii

vocaţionale a personalităţii

Studiile de psihologie şi filozofie a culturii relevă rolul vocaţiei ca factor major în zona spiritualităţii, precum şi în cea a creaţie, în mod deosebit. Vocaţia, înţeleasă într-o accepţiune populară ca o chemare către un anumit domeniu de activitate, este explicată de Rădulescu-Motru (1996) ca o sinteză de însuşiri care obligă la manifestări personale, originale, creatoare de valori.” Vocaţia este o structură direcţională a energiilor psihofizice, în alcătuirea cărora intră, deopotrivă, toate elementele sociale şi ale mediului actual şi trecut, precum şi straturile neuronale din creierul subiectului. Descoperirea şi autodescoperirea însuşirilor celor mai valoroase, de natură să profileze un destin, este condiţia definirii vocaţiei” (Rădulescu-Motru, apud Popescu-Neveanu, 1978, p. 776). În consecinţă, vocaţia reprezintă o structură ierarhizată a personalităţii, orientată spre realizarea unui scop.

Analiza structurii şi dinamicii devenirii vocaţionale s-a realizat, în studiul de faţă, printr-o abordare sintetic-integrativă a personalităţii, opţiune pe care am considerat-o potrivită scopului nostru de a releva interacţiunile dintre variabilele neurobiologice şi cele psihologice, precum şi entităţile supraordonate care le integrează şi le valorizează operaţional şi atitudinal, determinând orientarea personală către un anumit gen de activitate sau către o profesiune. În acest sens, am formulat ipoteza (I1) a demersului nostru investigative, care postulează faptul că dezvoltarea personalităţii se realizează printr-o procesualitate de integrare duală, ce implică doi poli, fiecare dintre aceştia determinând formarea unor structuri psiho-comportamentale relevante pentru devenirea ei vocatională:

-polul integrării structurilor neurocerebrale specializate interemisferic, realizate pe baza principiului lateralizării cerebrale şi al complementarităţii funcţionale interemisferice, care determină modul de organizare psihică internă a sistemului personalităţii(conţinut modal şi algoritmul de procesare a informaţiilor);

- polul integrării informaţionale macrosistemice sociale, realizate în conformitate cu principiul dominanţei funcţionale a unei emisfere cerebrale asupra celeilalte, care determină tipul de personalitate şi stilul comportamental (profilul psihologic, orientat dominant într-o direcţie creativă, sau, din contră, într-una rutinier-conformistă).

Privit din această perspectivă, controlul propriului destin depinde de modul in care fiecare persoana optează pentru un anumit gen de conectare, mai mult sau mai puţin simultan la variabilele integratoare, precizate mai sus.

Din această ipoteză am derivat obiectivele studiului nostru, care au urmărit relevarea modului de integrare polară a personalităţii, ca bază în structurarea unor aptitudini/capacităţi polivalente, precum şi a unor modalităţi acţionale creative, relevante pentru devenirea ei vocaţională.

Ipoteza nr. 2 (I2) Specializarea funcţională a unei zone cerebrale nu implică obligatoriu şi manifestarea dominanţei reglatorii a respectivei zone în planul dinamicii manifestărilor comportamentale.

Spre deosebire de interpretarea tradiţională ce a impus conceptele de emisferă majoră, pentru emisfera stângă şi emisferă minoră pentru cea dreaptă, în cercetarea de faţă am formulat ipoteza conform căreia dominanţa funcţională cerebrală nu este echivalentă cu procesul specializării intra şi interemisferice. În cadrul aceleiaşi dominanţe, de emisferă cerebrală dreaptă sau stângă, se pot formula structuri psihocomportamentale diferenţiate în funcţie de vârstă, sex, nivel de instruire, tip de deficienţă senzorială, mentală sau fizică.

I2.1. În raport cu ipoteza generală nr. 2, am presupus că structurile psihocomportamentale se diferenţiază sub următoarele aspecte:

-din perspectiva conţinutului modal al proceselor şi operaţiilor realizate preferenţial, la nivelul fiecărei emisfere cerebrale;

-în funcţie de algoritmul după care se prelucrează şi se integrează informaţia recepţionată;

-în funcţie de modalitatea reactivă, ca expresie a dinamicii raporturilor dintre raţionalitate şi emoţionalitate.

Prin ipoteza noastră de lucru am presupus că specificul diferenţial al formelor integrative a mecanismelor funcţionale cerebrale, respectiv la nivelul personalităţii este în corelaţie cu factorii fundamentali şi complementari ai personalităţii, aşa cum sunt definiţi de Eysenck (1967) şi Berger (1997). Pentru a verifica această ipoteză am realizat studiul corelaţiilor dintre aceste dimensiuni fundamentale şi complementare ale prersonalităţii şi preferinţele funcţionale cerebrale ale lotului de subiecţi cu vârsta cuprinsă între 21-35 de ani, incluşi în cercetarea noastră.

Trăirea existenţială ontogenetică face ca procesualitatea specializării funcţionale cerebrale să se structureze într un context interacţional, în funcţie de raportul generat, pe de-o parte, de multitudinea solicitărilor şi influenţelor externe, iar pe de altă parte, de competenţele operaţionale ale celor două emisfere cerebrale.

Acest raport, cuantificabil în valori de frecvenţă şi intensitate, ne conduce la ideea de dominanţă funcţională intercerebrală, pe de-o parte şi dominanţă cortico-subcorticală, pe de altă parte. Aceste tipuri de dominanţe se accentuează, pe parcursul dezvoltării ontogenetice, prin intermediul preferinţelor funcţionale manifestate de subiecţi, în abordarea sarcinilor diverselor tipuri de activităţi cu care aceştia se confruntă.

În acest sens, dominanţa funcţională interemisferică generează o serie de caracteristici tipologice ce-şi pun amprenta asupra manifestărilor comportamentale.

Aceste caracteristici tipologice subsumează o adevărată "reţea de relaţii potenţiale pe care personalitatea le întreţine cu o mare diversitate de situaţii, ce formează lumea ei potenţială" (Golu, 1993, p. 70).

În concluzie, specializarea funcţională diferită a emisferelor cerebrale şi raporturile de dominanţă dintre ele îşi pun amprenta asupra procesului de structurare a personalităţii şi a modului de integrare a acesteia în macrosistemul

socio-cultural, constituind o bază obiectivă pentru elaborarea unor structuri aptitudinale polivalente, precum şi a unei tipologii psihocomportamentale cu o valoare teoretică şi practică pentru acţiunea educaţională, de consiliere profesională, pentru practica medicală, precum şi în câmpul acţiunii socio-economice.

Tehnici de culegere a datelor

În demersul nostru experimental, am folosit:

"Chestionarul de preferinţe acţionale", care stabileşte, prin intermediul scorului înregistrat de subiecţi, unul din următoarele tipuri de dominanţă funcţională cerebrală:

-dominanţă cerebrală corticală, ce susţine un stil cognitiv de factură raţională;

-dominanţa sistemului limbic, ca expresie a impunerii reactivităţii de tip emoţional;

-dominanţa cerebrală stângă, ce reflectă realizarea preponderentă a funcţiilor de conceptualizare-categorizare şi susţine un stil cognitiv analitic;

-dominanţa cerebrală dreaptă, ce exprimă impunerea în sfera activităţii cognitive a schemelor şi reprezentărilor spaţiale, globale, dar şi a unui stil sintetic, creativ.

Autorul metodei, N. Herrmann a validat întrebările chestionarului în 1976 prin evaluări EEG, efectuând un număr impresionant de aplicaţii. Conceptul cheie al acestei metode este cel de preferinţă acţională, în sens de abordare spontană a unei sarcini din domeniul vieţii cotidiene, sociale. El se bazează în primul rând pe opţiunea subiectului pentru un anumit mod de a acţiona, opţiune ce reprezintă un element esenţial în dinamica motivaţională a acţiunii. Acest mod preferat de acţiune se realizează pe un fond de activare neurocerebrală a unor anumite zone corticale, în funcţie de tipul activităţii. În prezenta cercetare, am urmărit cu prioritate modul în care preferinţa funcţională corticală constituie un indicator al dominanţei interemisferice şi, în acelaşi timp, un criteriu întemeiat pentru o tipologie a personalităţii.

"Chestionarul de preferinţe acţionale" a fost adaptat de M. Roco în 1992, conţinând în această formă 72 de itemi, grupaţi în patru secţiuni, corespunzătoare următoarelor zone corticale (Roco, 1995, pp. 115-126):

- Secţiunea A - zona corticală stângă;

- Secţiunea B - zona corticală dreaptă;

- Secţiunea C - zona limbică stângă;

- Secţiunea D - zona limbică dreaptă.

De asemenea, structura chestionarului mai conţine trei itemi ce vizează preferinţa manuală a subiectului.

Subiectul este solicitat să răspundă la întrebările chestionarului prin alegerea variantei care i se potriveşte cel mai bine, din cele cinci ale fiecărei întrebări.

Fiecare din cele cinci variante de răspuns sunt cotate astfel: foarte puţin - 1 punct;

puţin - 2 puncte; moderat - 3 puncte; mult - 4 puncte; foarte mult - 5 puncte.

Valoarea scorului preferinţelor subiectului pentru o anumită zonă cerebrală se stabileşte înmulţind frecvenţa variantelor alese cu valoarea acestora, pentru fiecare din cele patru secţiuni ale chestionarului. Ponderea activităţii funcţionale a fiecăruia din cele patru zone corticale vizate, se află raportând valoarea scorului obţinut de subiect la valoarea teoretică maximă (18 x 5 = 90), înmulţită cu 100 (Roco, 2001, p. 97).

Modul de construcţie al chestionarului permite, de asemenea, analiza intensităţii activării funcţionale a fiecăreia din cele patru zone cerebrale menţionate prin înmulţirea frecvenţei variantelor alese de subiect cu gradientul valoric al itemilor chestionarului. Punctajul teoretic de evaluare a gradului de activare a celor patru zone cerebrale, cuprins între 0 şi 90 de puncte, este grupat în trei registre valorice, după cum urmează:

 registrul I, reflectă o activare funcţională puternică, în cazul în care scorul subiectului este mai mare de 67 de puncte; modul funcţional respectiv este dominat de desfăşurarea unor activităţi preferate într-o mare şi foarte mare măsură;

 registrul al II-lea, corespunzător unei activări funcţionale cerebrale de nivel mediu, cuprinde scorurile situate între 34 şi 66 de puncte;

 registrul al III-lea reflectă un mod funcţional cerebral refuzat;

cuprinde scorurile mai mici de 33 de puncte.

Scorul înregistrat pentru fiecare din cele patru zone cerebrale poate fi codificat în funcţie de cele trei registre modale de activare, astfel:

1 - pentru modul de activare puternică;

2 - pentru modul de activare medie;

3 - pentru modul funcţional refuzat.

Acest mod de codificare a modalităţilor funcţionale cerebrale permite stabilirea unei formule a profilului dominanţei funcţionale cerebrale, în care ordinea de citire este: zona corticală stângă - zona subcorticală stângă, zona subcorticală dreaptă - zona corticală dreaptă (Roco, op. cit., p. 62).

Luând în considerare gradul de activare funcţională cerebrală a celor patru zone corespunzătoare, menţionate mai sus, în funcţie de cele trei registre descrise, se poate stabili "profilul dominanţei funcţionale inter emisferice". Aceasta permite analiza ponderii deţinute de fiecare zonă cerebrală în cadrul mecanismelor funcţionale cerebrale. Ponderile respective relevă o serie de particularităţi operatorii cognitive pe fondul dominanţei funcţionale drepte sau stângi (interemisferice).

De asemenea, punctajul înregistrat la itemii chestionarului permite evaluarea modului de reactivitate personală, prin prisma raportului dintre raţionalitate şi gradul de emotivitate.

Analiza frecvenţelor scorurilor obţinute de subiecţi conduce la clasificarea acestora în funcţie de profilul preponderenţei activării celor patru zone cerebrale.

Clasificările respective pot constitui o bază obiectivă pentru realizarea unei tipologii a personalităţii, pe fondul activării funcţionale cerebrale(Novac, op. cit., p. 128).

3. O teorie explicativă a devenirii vocaţionale a personalităţii pe baza