Delincvenţa juvenilă

Delincvenţa este un termen ce desemnează tendinţa anumitor comportamente de a se abate de la normele stabilite de grup sau societate.

Delincvenţa juvenilă înseamnă inadaptare socială şi se manifestă prin acte antisociale (minciună, furt, parazitism, escrocherie etc.). Ca formă distinctă de devianţă, delincvenţa juvenilă este un fenomen complex care defineşte „ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală (Banciu;

Rădulescu, 2002, p. 80). Teoriile şi modelele delincvenţei juvenile oferă o analiză multidimensională, care permite o mai bună înţelegere a fenomenului.

Se cunosc, în general, două direcţii de abordare a delincvenţei:

a) Abordarea psihologică: delincvenţa poate fi un simplu simptom al unei nevroze, echivalent al unei depresii psihice;

b) Abordarea sociologică: delincvenţa derivă din starea de insecuritate cauzată de lipsurile materiale şi dezorganizarea familială.

Statisticile arată că delincvenţa este în creştere în toate ţările şi este asociată cu (Şchiopu, 1997, pp. 80-85):

 Vagabondajul (fuga de acasă sau „drumomania”): este un tip de comportament indezirabil care are cauze diverse: mizeria şi starea de tensiune din familie, regimul preferenţial între fraţi, neglijarea de către părinţi, severitatea excesivă asociată cu lipsa de afecţiune, probleme şcolare (după A.T. Bogdan, în urma unui studiu realizat pe 2000 de copii vagabonzi);

 Consumul de droguri: datorită dorinţei de conconformism acutizată de multe ori şi a lipsei de experienţă socială, copiii şi adolescenţii sunt cel mai uşor de antrenat (acestora li se adaugă şi naivitatea şi încrederea în adulţii ce par cumsecade);

 Minciuna: este, de multe ori, o conduită de apărare (când însă apare ca formă intenţionată de a deturna sau blama pe cineva, când urmăreşte obţinerea unor avantaje morale sau materiale pe nedrept, poate avea consecinţe grave);

 Cerşetoria: este adesea predelictuală (când este organizată de părinţi sau delincvenţi cu experienţă în acest domeniu: cerşetorii tineri sunt puşi să simuleze diferite infirmităţi);

 Infracţiunile contra moravurilor: perversiunile sexuale, prostituţia, huliganismul se exercită adesea mai ales de puberii perverşi prin coruperea lor de către persoane libidinoase mai în vârstă, ce provin din familii care trăiesc în promiscuitate.

Delincvenţa minoră este dominată de cei cu deficite de afectivitate, voinţă şi intelect. În plus, numeroasele mijloace moderne de comunicare (Internet, telefoane mobile) îi fac pe adolescenţi să devină mai puţin comunicativi, cel puţin faţă de persoanele alături de care locuiesc. Adolescenţii trebuie să comunice în stilul specific vârstei şi perioadei în care trăiesc, însă trebuie reflectat mai mult la

„problemele” specifice vârstei lor (criza de originalitate, confuzia valorilor morale, nonconformismul, opoziţia faţă de universul adulţilor etc.), astfel încât ele să nu devină capcane în care aceştia pot foarte uşor să cadă.

Constatăm că aceste probleme reclamă soluții pedagogice. Dintre acestea amintim de adaptare, ca trăsătură ce poate furniza unele funcții îmbunătățite. Ca precauție, trebuie să reținem că „adaptarea cu orice preț poate duce la conformism sau, cel puțin, la conduite standardizate” (Debesse, 1970, p. 95). Parteneriatul școlii cu familia și cu alți factori ai educației, precum și implicarea adolescenților în acțiuni de volunariat contribuie la dezvoltarea competențelor sociale, atât de necesare în adaptarea la condițiile și cerințele societății în care trăim.

Concluzii

Convențional, cuvântul „adolescență” înseamnă o etapă în dezvoltarea ontogenetică, în viața omului, care începe cu pubertatea și se termină cu independența economică și socială a tânărului în raport cu părinții săi. Perioadă de tranziție între copilărie și maturitate, adolescența se încheie cu debutul maturizării sociale. Din perspectiva „respectării diversității lumii adolescentine” (Maciuc, 2009, p. 235), fiecare adolescent este un caz concret, distinct și trebuie tratat ca atare. El are maniera sa proprie de a crește, de a se dezvolta și de a-și pune amprenta asupra vieții sociale la al cărui scenariu contribuie.

Adolescenții sunt diferiți atât de copii, cât și de adulți. În mod specific, adolescenții nu sunt pe deplin capabili de a înțelege concepte complexe, relația dintre comportament și consecințele sau gradul de control pe care îl pot avea asupra procesului decizional în raport cu sănătatea. Această incapacitate îi poate face deosebit de vulnerabili la exploatarea sexuală. Legile, obiceiurile și practicile îi pot afecta, de asemenea, pe adolescenți în mod diferit în raport cu adulții. De exemplu, legile și politicile sociale, nefiind uneori foarte coerente sau transparente, restricționează accesul adolescenților la informații și servicii de sănătate a

furnizorilor despre adolescenți să reprezinte un obstacol semnificativ pentru utilizarea acestor servicii. De aceea, considerăm că familia și grupul de prieteni sunt suporturi-cheie. Adolescenții depind și de comunitățile în care trăiesc, de serviciile oferite de școală, de instituțiile de sănătate sau protecție socială. Aceste instituții trebuie să îi ajute să își formeze și dezvolte o serie de abilități prin care să facă față presiunilor cu care se confruntă și să treacă de la copilărie la maturitate cu succes.

Este important să îi lăsăm adolescentului libertatea de care are nevoie să se dezvolte. În același timp, însă, trebuie să îi supraveghem atent fiecare pas pentru a fi acolo în caz că are nevoie sau nu poate depăși singur dificultățile. Părinte sau profesor, adultul este partenerul cu care adolescentul învață să comunice, să relaționeze, să pună bazele construcției pe care, la acestă vârstă, începe să o înțeleagă.

REFERINŢE

1. Banciu, D., Rădulescu, S.M. (2002). Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială. Bucureşti: Editura Lumina Lex 2. Debesse, M. (1970). Psihologia copilului de la naștere la adolescență.

București: EDP

3. Iacob, L. (1998). Repere psihogenetice. Caracterizarea vârstelor școlare. În Psihologie școlară. Coord. Andrei Cosmovici și Luminița Iacob. Iași: Editura Polirom

4. Maciuc, I. (2009). Socializare și dezvoltare personală în adolescență. În Programe educaționale pentru adolescenți, tineri și adulți. Craiova: Editura Universitaria Craiova

5. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (2002). Psihologia vieţii de cuplu: între iluzie şi realitate. Bucureşti: Editura SPER

6. Mitrofan, I., Mitrofan, N. (1994). Elemente de psihologie a cuplului.

București: Casa de Editură și Presă „Șansa”

7. Mogonea, F., Frăsineanu, E. S. (2009). Conturarea identității sociale în adolescență. În Programe educaționale pentru adolescenți, tineri și adulți.

Craiova: Editura Universitaria Craiova

8. Neacşu, I. (2010). Pedagogie socială. Valori, Comportamente, Experienţe, Strategii. Bucureşti: Editura Universitară

9. Neculau, A. (1983). A fi elev. Bucureşti: Editura Albatros

10. Nicola, I. (2000). Tratat de pedagogie școlară. Ediția a II-a revizuită.

București: Editura Aramis

11. Radu, N. (1995). Adolescenţa. Schiţă de psihologie istorică. Bucureşti:

Fundaţia „România de Mâine”

12. Rousselet, J. (1969). Adolescentul – acest necunoscut. București: Editura Politică

13. Şchiopu, U. (1997). Criza de originalitate la adolescenţi. Bucureşti: EDP 14. Verza, E. (1993). Psihologia vârstelor. București: Editura Hyperion XXI 15. Zlate, M. (2004). Eul şi personalitatea. Bucureşti: Editura Trei

PROCESUL DE CREAŢIE CA ACT PSIHOLOGIC