Modelul instruirii bazat pe teoriile constructiviste

Pornind de la teoria constructivistă, s-au dezvoltat numeroase modele de învăţare.

E. Joiţa (2006) realizează o sinteză a acestor modele, grupându-le în câteva categorii:

1. Modele, strategii care valorifică esenţa învăţării constructiviste prin cercetare, în scopul formării elevilor pentru cunoaşterea şi învăţarea ştiinţifică expertă;

2. Modele, strategii constituite pe etapele procesului construirii cunoaşterii.

3. Modele, strategii care utilizează în sens constructivist condiţiile externe ale învăţării.

4. Modele, strategii care utilizează condiţiile interne ale învăţării.

Din prima categorie de modele amintite, enumerăm câteva mai importante:

1. Modelul iniţierii empirice în cunoaşterea ştiinţifică – se bazează pe ideea că profesorul realizează o iniţiere „empirică” a elevilor datorită faptului că el nu dispune de pregătirea unui cercetător ştiinţific; presupune orientarea, ghidarea activităţii elevilor spre investigare, căutare, descoperire, cercetare, fără a le oferi iniţial explicaţii; rolul profesorului constă, în cea mai mare parte, în monitorizare, dirijare, coordonare, stimulare a activităţii elevului, cunoscând o accentuare abia în finalul activităţii;

2. Modelul rezolvării de probleme în manieră constructivistă – reprezintă de fapt o regândire a vechiului model de învăţare bazată pe rezolvarea de probleme, acesta fiind acum adaptat la esenţa şi principiile învăţării constructiviste care presupune reconstruirea cunoaşterii de către fiecare elev, valorificarea propriei experienţe individuale de cunoaştere şi combinarea acesteia cu cea a celorlalţi membri ai grupului, prin cooperare, colaborare, negociere;

3. Modelul uceniciei în cunoaşterea ştiinţifică expertă (Cognitive Apprenticeship)– porneşte de la ideea că şi elevii pot fi iniţiaţi în cunoaşterea ştiinţifică, pot fi ajutaţi să-şi formeze abilităţi, capacităţi, competenţe specifice;

astfel, ei sunt puşi în situaţia de a-şi construi singuri propria cunoaştere prin realizarea de analize, interpretări critice, analogii, prin formularea de ipoteze, soluţii, modalităţi noi de rezolvare a unor situaţii concrete, prin conştientizarea propriului demers cognitiv etc.

4. Modelul gândirii critice - se bazează pe ideea formării şi dezvoltării gândirii critice a elevilor, prin exersarea capacităţii acestora de a analiza o situaţie, de a identifica posibilele soluţii, pe baza unui îndelung proces de „cântărire” a celor considerate a fi cele mai potrivite, mai corecte, mai adecvate contextului.

5. Modelul E-R-R – (Evocare, Realizarea sensului, Reflecţia), fiecare dintre etape presupunând utilizarea unor metode de analiză, interpretare, comentare a unor texte, idei, a unor forme de organizare diferite (individuală independentă, pe perechi, în grup mic).

În cea de-a doua grupă de modele, autoarea menţionează:

1. Modelul celor 5 E – care presupune parcurgerea a 5 etape: angajarea (Engage) – presupunând orientarea în problemă – explorarea directă (Eplore) – implicarea elevilor în analiza datelor problemei respective, în stabilirea de legături, asociaţii cu informaţiile şi experienţele anterioare etc – explicarea (Explain) – constând în realizarea generalizărilor, a comparaţiilor, în formularea explicaţiilor, argumentărilor – elaborarea (Elaborate) – etapa prezentării rezultatelor, soluţiilor – şi evaluarea (Evaluate) – etapă în care se realizează un diagnostic, în vederea eliminării sau diminuării erorilor, este valorificată metacogniţia.

2. Modelul ETER – similar celui anterior, conceput însă pe 4 etape:

valorificarea experienţei (Experience), abordarea teoretică (Theory), experimentarea (Experimentation) şi reflecţia (Reflection).

Menţionăm şi câteva modele care utilizează condiţiile externe ale învăţării:

1. Modelul învăţării situaţionale – se bazează pe ideea valorificării, dar şi a obţinerii experienţei directe a elevilor în situaţii de învăţare reale; elevii sunt puşi în astfel de situaţii care impun implicare, participare, cooperare, fiind coordonaţi de către cadrul didactic;

2. Modelul învăţării prin colaborare şi cooperare – este un model aparţinând, prin esenţa sa, constructivismului social, deoarece accentuează latura socială a cunoaşterii, rolul cooperării, colaborării în construirea acesteia; de la colaborarea pe perechi, la cea în grup mic până la cea în grup mare, fiecare dintre aceste forme pot contribui la obiectivizarea cunoaşterii, prin confruntarea părerilor fiecărui membru al grupului, prin negociere.

Pentru ultima categorie de modele, menţionăm:

1. Modelul REAL (Rich Environments for Active Learning) – modelul îmbogăţirii condiţiilor favorabile învăţării active, model care poate fi corelat cu programul de dezvoltare şi îmbogăţire instrumentală a cogniţiei elaborat de R.

Feuerstein;

2. Modelul ARCS – fiecare iniţială amodelului reprezentând o etapă a procesului învăţării: valorificarea atenţiei (Attention), relevanţa sarcinii (Relevance), încrederea în reuşită (Confidence), satisfacţia succesului (Satisfaction).

Literatura problemei a dezvoltat numeroase modele de instruire constructivistă, numărul lor fiind în continuă creştere, fiecare cadru didactic putând crea, contura un astfel de model, a cărui eficienţă să o poată verifica în practică.

REFERINŢE

1. Bernat, S. E. (2003). Tehnica învăţării eficiente. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană

2. Cristea, S. (2000). Dicţionar de pedagogie. Chişinău – Bucureşti: Editura Litera – Litera Internaţional

3. Dumitriu, Gh. (1998). Comunicare şi învăţare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R. A.

4. Hilgard, E. R. şi Bower, G. H. (1974). Teorii ale învăţării. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică

5. Ionescu, M., Radu, I. (2001). Didactica modernă, ediţia a doua. Cluj-Napoca:

Editura Dacia

6. Iucu, R.B. (2001). Instruirea şcolară. Perspective teoretice şi aplicative.

Iaşi: Editura Polirom

7. Joiţa E. (2006). Instruirea constructivistă – o alternativă. Fundamente.

Strategii,. Bucureşti: Editura Aramis

8. Joiţa, E. (2002). Educaţia cognitivă. Fundamente. Metodologie. Iaşi:

Editura Polirom

9. Joiţa, E. (2004). Constructivismul-o paradigmă modernă în educaţie.Analele Universităţii din Craiova, seria Psihologie – Pedagogie.

III, 5-6. Craiova: Editura Universitaria

10. Macavei, E. (1997). Pedagogie. Propedeutică. Didactică. Bucureşti:

E.D.P., R.A.

11. Meyer, G. (2000). De ce şi cum evaluăm. Iaşi: Editura Polirom 12. Neacşu, I. (1990). Instruire şi învăţare. Bucureşti: Editura Ştiinţifică 13. Negreţ-Dobridor, I., Pânişoară, I. O. (2005). Ştiinţa învăţării. De la teorie

la practică. Iaşi: Editura Polirom

14. Panţuru, S. (2002). Elemente de teoria şi metodologia instruirii. Braşov:

Editura Universităţii “Transilvania”

CURRICULUM-UL DIN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR