O abordare a personalităţii din perspectiva integrării polare, neurobiologice şi macrosistemice sociale

Problematica naturii umane, incluzând înţelegerea consistenţei personalităţii, dar mai ales a controlului propriului destin, altfel spus, a dezvoltării vocaţionale a fiecărei persoane, s-a aflat din totdeauna în centrul interesului cognitiv, de la speculaţiile filosofice timpurii, până la descoperirile actuale din domeniul neuropsihologiei. Abordările teoretice ale personalităţii, conturând un cadru general de referinţă sau legitate pentru mulţimea comportamentelor observabile, au căutat să explice similitudinile şi diferenţele dintre indivizii umani, precum şi mereu prezenta selectivitate/subiectivitate umană.

Ca realitate existenţială, structurată bio-psiho-socio-cultural, personalitatea se manifestă printr-o multitudine de comportamente ce pun în evidenţă o serie de trăsături variabile, realizate în combinaţii ireversibile de la persoană la persoană, orientate valoric, şi care sunt, mai adecvat sau nu, integrate într-un sistem supraordonat de natură socială şi profesională. Abordarea acestor configuraţii ale

personalităţii s-a făcut, de-a lungul timpului, fie într-o manieră analitic-concretă, fie într-una general-abstractă. Analizând relaţiile dintre însuşirile anatomice şi funcţionale ale sistemului nervos, datele provenind din cercetările delaborator şi unele modele comportamentale ale personalităţii, Eysenck (1998) a propus următoarea schemă ipotetică de organizare ierarhică a faptelor care descriu şi interpretează personalitatea:

-primul nivel include diferenţele ereditare referitoare la structurile anatomo-fiziologice ale sistemului nervos, (formaţiunea reticulată în corelaţie cu sistemul nervos vegetativ şi cu neocortexul);

-cel de-al doilea nivel include diferenţele individuale psihofiziologice (EEG, EMG, EDG, acid uric, catecolamine);

-cel de-al treilea nivel include diferenţele observate în studiile experimentale referitoare la condiţionare, învăţare, praguri senzoriale, percepţie, motivaţie, etc;

-al patrulea nivel include dimensiunile integrative ale personalităţii (extraversiune–introversiune, nevrozism–stabilitate).

În acest sens, devenirea personalităţii este rezultatul unui complex proces de diferenţiere şi specializare funcţională, după schema de mai sus, precum şi de integrare plurinivelară, care se finalizează la nivelul macrosistemului socio-cultural. Putem considera această integrare ca fiind o codificare informaţională bipolară, atât neuropsihologică cât şi socio-culturală, realizat, prin complexe mecanisme de reglări şi autoreglări. „Prin funcţiile lui cognitive, dinamice şi motrice comportamentul construieşte lumea situaţiilor semnificative şi face ca această lume să intre în personalitate, la fel cum personalitatea –graţie propriei sale activităţi—se inserează în lume, actualizând, astfel, într-o manieră creativă şi nu fără conflicte, potenţialităţile dinamice implicate în structura ei bipolară, Eu-Lume”

(Nuttin, apud Zlate, 2006, p. 419).

Remarcăm că mecanismul conexiunii inverse funcţionează atât la nivelul planurilor macrosistemului sociocultural, cât şi în relaţiile dintre structurile psihice ale personalităţii şi infrastructura neurofiziologică cerebrală.

Structurile funcţionale neurocerebrale sunt integrate prin relaţii de feed-back/feed-before în planul variabilelor psihice. Cu cât infrastructura neurocerebrală este mai specializată, cu atât adaptarea socială a persoanei este mai eficientă, ceea ce determină la rândul său o sporită cizelare a specializării funcţionale cerebrale.

Acest fapt este posibil deoarece comportamentele sunt, simultan, răspunsuri ale persoanei la diverse situaţii problematice socio-umane, dar şi stimuli ce modifică gradul de organizare a structurilor neuro-psihice şi în special, disponibilitatea acestora de a anticipa modalităţi spontane de răspuns, sau de a elabora soluţii adecvate la noi situaţii contextuale.

Complexul proces de integrare sistemică a personalităţii, desfăşurat pe parcursul ontogenezei, se bazează pe capacitatea de a procesa specializat informaţiile recepţionate de către fiecare dintre emisferele cerebrale. Studiile de neuropsihologie au evidenţiat specializări operaţionale diferite ale emisferelor cerebrale, ce constau în esenţă, în structurarea a două modalităţi de prelucrare informaţională: una globală, integrativă, caracteristică emisferei drepte şi cealaltă

analitică, specifică emisferei stângi. Situaţia subiecţilor comisuro şi calosotomizaţi demonstrează convingător această asimetrie funcţională cerebrală, ce constă în faptul că emisfera cerebrală dreaptă controlează perceperea structurilor şi coordonarea spaţială, realizând o relaţionare de tip direct, iar emisfera cerebrală stângă are un rol deosebit în relaţionarea de tip mediat prin coordonarea limbajului şi a operaţiilor de abstractizare, (Gazzaniga, Briden, Sperry, apud Botez, 1996).

Specializarea funcţională interemisferică exprimă, pe de-o parte, conţinutul modal (imagistic/semantic) al proceselor şi operaţiilor realizate la nivelul fiecărei emisfere, iar pe de altă, parte algoritmul(secvenţial/simultan) după care sunt procesate şi integrate informaţiile” (Novac, apud Golu, 2006, p. 22). Considerăm că aceste mecanisme cerebrale au valoarea unor componente operative funcţionale specializate ale infrastructurii bioconstituţionale, neurofiziologice şi endocrine, ce sunt în acelaşi timp premise dar şi efecte ale proceselor de diferenţiere senzorio-motrică şi de învăţare. Ele au o componentă neurocerebrală bine definită, fiind puse în legătură cu zone specializate ale cortexului cerebral (Dănailă, Golu, 2006).

Sensul dezvoltării personalităţii nu se poate realiza decât prin integrarea în structura sistemului psihic uman, a componentelor funcţionale specializate ale infrastructurii bioconstituţionale, neurofiziologice şi endocrine, care capătă în acest fel statut de elemente de codificare pentru aspectele superioare ale comportamentului, semnificând fie un nivel crescut de simbolism, fie unul de activare neuropsihologică diferenţiată, la diferite nivele funcţionale ale sistemului.

Dacă specializarea neurocerebrală este dată prin programare genetică, în procesul devenirii personalităţii, prin activitatea educativă şi prin influenţare de tip social se ajunge la o specializare intra şi interemisferică de nivel foarte înalt. Mecanismele specializării intra şi interemisferice se structurează în concordanţă cu principiul complementarităţii: modelele informaţionale psihocomportamentale integrate la nivelul fiecărei emisfere cerebrale se completează reciproc, conducând astfel, la o modalitate de coordonare psihică a comportamentelor cu un grad de completitudine şi de instrumentabilitate mai performant, asigurând astfel, structurarea unor entităţi integrative supraordonate şi implicit, integrarea personalităţii la nivelul macro al sistemului social. Dar şi acest din urmă proces este unul dinamic, în sensul că personalitatea, ca o totalitate de variabile intermediare, se constituie simultan în factor determinant, dar şi determinat de macrosistemul (suprastructura) în care se integrează, prin funcţionalitatea mecanismelor de autoreglare.

Observăm că personalitatea, ca sistem operator, astfel integrat, devine un construct autoreglabil şi autoorganizabil, care poate induce modificări progresive în însăşi organizarea neurocerebrală. Putem afirma astfel, că această conectare polară a personalităţii, neurobiologică şi socială, prin mecanisme de feed-back şi feed-before este expresia primatului spiritului asupra materiei.

2. Studiul semnificaţiei raportului dintre specializarea funcţională