Metode de sondare a interiorităţii

Posibilitatea cunoaşterii pe baza informaţiilor oferite de propria noastră conştiinţă a reprezentat un aspect mult discutat de specialiştii în domeniu. În categoria metodelor pe care le-am intitulat de sondare a interiorităţii, am inserat:

autoobservaţia, autoanaliza, meditaţia (reflecţia personală), rugăciunea.

Autoobservaţia - presupune urmărirea şi cunoaşterea propriilor gânduri, idei, sentimente, ea putându-se realiza doar pe baza exerciţiului, graţie căruia se formează deprinderea de autoobservare şi se asigură eliminarea elementelor subiective, care pot duce la deformări ale realităţii. Pentru A. Barna, autoobservarea este o metodă specifică deopotrivă autocunoaşterii şi autoeducaţiei, având două forme: directă (nemijlocită) şi retrospectivă (presupune apelul la memorie) (Barna, 1995). T. Şuteu (1978) menţionează că autoobservaţia nu reprezintă o metodă de sine stătătoare, ci doar una din cele două forme ale observaţiei, alături de observaţia externă. Ca metodă, ea poate fi folosită cu succes de către elevi, în scopul autocunoaşterii. Cu ajutorul autoobservaţiei, elevul „îşi poate întipări manifestările proprii în diferite situaţii şi poate medita asupra calităţii acestora, dându-şi treptat seama de caracteristicile sale psihice” (Şuteu, 1978).

Autoobservaţia poate fi folosită în cadrul activităţilor desfăşurate în perimetrul clasei sau al şcolii, dar şi în cele desfăşurate în afara ei, nonformale sau informale. Orele de dirigenţie pot fi un cadru propice desfăşurării unor activităţi în acest sens. Fiecare acţiune, activitate desfăşurată de elev îi poate crea posibilitatea autoobservării propriilor gânduri, sentimente, reacţii, capacităţi, aptitudini etc.

Aceste ocazii pot apărea spontan sau pot fi create, provocate de cadrul didactic, în special. Cadrului didactic îi revine rolul de a crea condiţiile speciale educării capacităţii de autoobservaţie. Dintre condiţiile impuse de desfăşurarea cu succes a acestei metode, amintim:

• Crearea unor ocazii complexe, diversificate de exersare de către elevi a capacităţii de autocunoaştere;

• Precizarea clară, exactă a criteriilor pe baza cărora se realizează o autoobservaţie;

• Antrenarea clasei în activităţi care să asigure interobservarea, cu posibilitatea prelungirii sale în autoobservare;

• Asigurarea unui grad ridicat de obiectivitate al celor constatate, care să ia în calcul aspectele reale, şi nu cele dorite, aşteptate, care să aprecieze corect circumstanţele;

• Necesitatea corelării informaţiilor oferite de această metodă cu cele oferite de alte metode, a corelării tuturor acestor date într-o imagine unitară asupra propriei personalităţi.

O variantă a autoobservaţiei, introspecţia, a fost combătută de unii specialişti, datorită faptului că datele oferite de ea nu sunt relevante (Macavei, 2002).

Cunoaşterea de sine prin valorificarea datelor oferite de metoda introspecţiei nu este considerată realizabilă. Astfel, V. Pavelcu, amintea opinia unui filosof, potrivit căruia încercarea de a ne cunoaşte pe noi înşine în mod direct este la fel de absurdă ca şi ideea de a pretinde că, stând la fereastră, ne putem vedea trecând pe stradă (Pavelcu, 1970). În realizarea cu şanse de reuşită a unui asemenea demers, trebuie să avem în vedere, susţine acelaşi V. Pavelcu, de dualitatea obiect-subiect, de distincţia exprimată atât de clar în limba franceză prin cuvintele „je” şi „moi”.

Întrucât o apropiere prea mare de obiectul cunoaşterii denaturează adevărul, este recomandată o distanţare de obiectul cunoaşterii, generându-se astfel un paradox:

„cu cât mai departe de mine, cu atât mai aproape de mine” (Pavelcu, 1970).

Insistăm, deci, asupra necesităţii valorificării datelor oferite de interioritatea noastră prin prisma unor criterii cât mai obiective, care să le asigure relevanţă şi pertinenţă.

Concluzionăm observaţiile făcute în legătură cu această metodă de autocunoaştere, prin menţiunea că succesul ei depinde de respectarea condiţiilor de eficienţă, prin interpretarea şi valorificarea corectă a informaţiilor culese, semnalate şi corelarea lor cu altele, obţinute graţie altor demersuri întreprinse de către subiectul autocunoscător.

Autoanaliza - succede autoobservării, faptele, evenimentele observate fiind supuse ulterior unui proces de analiză, de detaliere pe subetape, subcomponente, fiecare dintre acestea trecând prin filtrul analizei personale. Potrivit E. Macavei (2002), separarea autoanalizei de apreciere se face doar din raţiuni didactice, în realitate ele fiind indisolubile. Autoanaliza presupune operarea cu fapte, evenimente trăite, ea se realizează prin efectuarea unor acţiuni de investigaţie, de meditaţie.

Autoanaliza, însoţită de autoapreciere este în măsură să interpreteze acţiuni, fapte, realizări, să stabilească aspectele pozitive şi negative ale acestora, posibilele posibilităţi de îmbunătăţire. Interpretarea unui comportament îi poate oferi elevului date relevante despre anumite aspecte ale personalităţii sale. Trebuie subliniată, astfel, importanţa acestei metode, de care cadrele didactice se pot folosi pentru asigurarea autocunoaşterii elevilor. Utilizarea iniţială sub supravegherea,

îndrumarea cadrului didactic a acestei metode poate conduce ulterior către o folosire autonomă, autoimpusă de către elevul însuşi.

Şi în folosirea acestei metode trebuie avute în vedere câteva condiţii de eficienţă:

• Necesitatea exersării în condiţii variate şi multiple a capacităţii de autoanaliză;

• Folosirea unei grile criteriale, care să asigure un grad sporit de obiectivitate a faptelor autoanalizate;

• Interpretarea contextuală a datelor, prin raportare concretă la toate condiţiile situaţiei existente.

Meditaţia (reflecţia personală)- reprezintă o modalitate eficientă de comunicare cu sine, de analiză şi evaluare a unor acţiuni proprii, săvârşite, dar şi de proiectare a unor acţiuni viitoare; presupune o sondare a propriei interiorităţi pentru adoptarea unor soluţii, a unor decizii, pentru emiterea unor judecăţi de valoare, pentru formularea unor aprecieri, a unor evaluări ale unor acţiuni proprii. Pe lângă acest aspect pur pragmatic, esenţial, însă, reflecţia personală poate constitui şi o modalitate de autorelaxare, atunci când se ajunge la starea spirituală de meditaţie (Macavei, 2002).

În funcţie de scopul urmărit şi de raportul dintre momentul realizării reflecţiei personale şi cel al realizării, al producerii faptelor, întâmplărilor, acţiunilor supuse meditaţiei, putem distinge între o meditaţie (reflecţie) retrospectivă şi una anticipativă.

Prima succede desfăşurării evenimentelor respective şi are rolul de a interpreta, într-o manieră personală, critică, realizările concrete, de a identifica aspectele reuşite sau nereuşite, de analiza etapă cu etapă întreg demersul în vederea formulării unor concluzii utile pentru o viitoare activitate. Are valoare constatativă, diagnostică. Valoarea ei depinde de capacitatea de analiză critică a persoanei în cauză, de capacitatea ei de a relaţiona şi de a integra într-un sistem unitar, coerent toate datele situaţiei respective, de capacitatea de desubiectivare etc. Acest tip de meditaţie face apel la funcţiile memoriei, la capacitatea de analiză a subiectului.

Cea de-a doua precede desfăşurarea evenimentelor, urmărind proiectarea, anticiparea unor acţiuni, fapte, evenimente. Are valoare prognostică, anticipativă, făcând uz de capacitatea creativă, prospectivă a celui care efectuează un asemenea demers. Reuşita activităţilor proiectate depinde de gradul estimării corecte a raportului dintre dorinţe, aspiraţii şi posibilităţi, resurse.

Rugăciunea este considerată de asemenea o metodă graţie căreia o persoană poate să ajungă la cunoaşterea de sine (Comănescu, 1996). Ea asigură stabilirea unei relaţii a individului cu Divinitatea, asigură comunicarea şi apropierea de aceasta. Orele de religie desfăşurate în şcoală sau diferitele activităţi de natură religioasă la care pot participa elevii pot crea condiţiile necesare iniţierii elevilor în această practică. De asemenea, în cadrul orelor de dirigenţie pot fi discutate teme cu caracter religios.

Metodele de autocunoaştere prezentate succint sunt câteva dintre cele mai des folosite în acest sens, mai ales de către elevi. Lista ar putea fi completată şi cu

altele, orientate spre acelaşi scop. Fiecare dintre aceste metode oferă informaţii despre personalitatea individului. Nici una însă nu poate să-i furnizeze acestuia o imagine completă, exhaustivă asupra personalităţii sale, fiecare dintre ele relevând anumite aspecte, dar omiţând în mod evident altele. De aceea, este preferabilă integrarea unitară a datelor oferite de toate împreună pentru realizarea unei imagini cât mai complete şi mai apropiate de realitate asupra caracteristicilor individuale.