Kant - profesorul

Citită la 200 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui filozof german Immanuel Kant (1724-1804), monumentala sa operă se impune şi astăzi prin coerenţă şi acurateţe păstrându-şi nealterată actualitatea. "Kant este marele

reformator al gândirii filozofice de după el, introducând în ea o nouă atitudine, pe care el însuşi o asemăna cu cea a lui Copernic".¹

Încercând să traseze şi chiar să depăşească limitele cunoaşterii umane, filozoful german a elaborat un adevărat program de viaţă, ce conţine autentice proiecte metodologice ce-şi propuneau să înţeleagă sensul devenirii umane şi să desăvârşească condiţia umană. Această abordare, caracterizată printr-o manieră criticistă, urmărind o cunoaştere obiectivă a naturii şi a valorii morale a omului a fost finalizată într-o serie de opere publicate în timpul vieţii: Critica raţiunii pure (Kritik der reinen Vernunft – 1781), Critica raţiunii practice (Kritik der praktischen Vernunft – 1788), Critica facultăţii de judecare (Kritik der Urteilskraft – 1790), Prolegomene la orice metafizică viitoare (Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik – 1783), Întemeierea metafizicii moravurilor (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten – 1785), Religia doar în limitele raţiunii ((Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft – 1793), Spre pacea eternă (Zum ewigen Frieden – 1795), ca să nu menţionăm decât pe cele mai importante dintre ele.

Dacă aspectele fundamentale ale filozofiei, ale istoriei omenirii, matematicii, ştiinţelor naturale şi chiar ale trăirilor subiective au constituit subiecte de analiză critică pentru lucrările marelui filozof, nici domeniul educaţiei nu i-a rămas indiferent. În ciuda aprecierii unor filozofi analişti americani că "nu a fost sistematic în încercările sale de a construi o filozofie a educaţiei"², Kant a abordat, totuşi, în prelegerile sale acest domeniu, fiind preocupat atât de analiza locului şi rolului educaţiei în procesul devenirii personalităţii, cât şi de posibilitatea perfectibilităţii naturii umane. În legătură cu interesul filozofului german pentru domeniul de studiu al pedagogiei, nu este lipsit de importanţă faptul relatat de biografii săi³, că foarte rar în viaţa sa s-a abătut de la programul său zilnic, despre care se spunea că se desfăşura cu o exactitate de ceasornic. Una din aceste rare situaţii s-a datorat faptului că fusese absorbit de lectura cărţii Émile – ou de l’education (1762), de Jean-Jaques Rousseau (1712-1778), figură proeminentă a epocii Luminilor. Kant a fost interesat de ideile lui Rousseau, raportate la moralitate şi la teoria dreptului natural, după care toţi oamenii sunt egali şi liberi de la natură, dar unii dintre aceştia ajung să se confrunte cu contextul social şi cu tirania unor semeni de-ai lor, tiranie exercitată prin putere.

Preocupările filozofului german pentru înţelegerea şi explicarea modalităţilor devenirii umane de la starea de fiinţă naturală la cea de fiinţă raţională şi voluntară i-au orientat spiritul critic şi spre problematica educaţiei, pe care marele filozof o vedea ca pe o soluţie practică pentru desăvârşirea morală a fiinţei umane şi rezolvarea antinomiei individ-societate. "A se face pe sine mai bun, a se cultiva pe sine şi dacă e rău, a dezvolta în sine moralitatea, iată datoria omului. Cugetând bine

1 N. Bagdasar, V. Bogdan, C. Narly, "Antologie filozofică. Filozofi străini", Editura Universal Dalsi, 1995, p. 384.

2 apud. M.C. Călin, “Filozofia educaţie”", Editura Aramis, Bucureşti, 2001, p. 41.

3 apud. R. Scruton, "Kant", Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.

la acest aspect, se vede cât este de dificil. Educaţia este, deci, problema cea mai mare şi cea mai anevoioasă ce ne-ar putea fi propusă."⁴

Concepţia lui Kant privitoare la fenomenul educaţional îşi are rădăcinile în ideile sale filozofice, dezvoltate în lucrările ce abordează domeniul antropologic - moral, în influenţa ideilor pedagogice ale lui J.-J. Rousseau şi, nu în ultimă instanţă, în lunga sa carieră didactică. Astfel, începând din anul 1746 şi până în 1755 a fost preceptor particular la trei familii diferite. În anul 1755, îşi ia doctoratul în filozofie, se abilitează apoi ca docent, iar în 1769 este numit profesor titular de metafizică şi logică la Universitatea din Köenigsberg. Pe parcursul a mai bine de 40 de ani, Kant a predat numai la această Universitate, prelegerile sale acoperind o mare varietate tematică: logică, metafizică, filozofie morală, drept natural, enciclopedie filozofică, pedagogie, teologie, antropologie, geografie fizică, fizică teoretică, matematică, mecanică, minaralogie. Dacă la toate acestea mai adăugăm şi faptul că filozoful german a fost rector (în două rânduri, în 1786 şi 1788) şi decan de vârstă al Facultăţii de Filozofie şi al întregii Academii (timp de 4 ani), însumăm o experienţă didactică impresionantă, asupra căreia filozoful va reflecta pe tot parcursul vieţii sale.

În prelegerile sale, Kant utiliza o strategie metodică novatoare, folosită şi astăzi, despre care unul dintre studenţii săi, Jachmann, spunea: "Kant avea o metodă foarte abilă pentru a enunţa şi defini conceptele metafizice, care consta după toate aparenţele în a-şi pune întrebări în faţa audienţei ca şi cum el însuşi abia începuse să reflecteze la aceaă problemă adăugând treptat noi concepte hotărâtoare înaintând pas cu pas pe baza unor explicaţii stabilite anterior şi ajungând în cele din urmă la o concluzie definitivă asupra subiectului pe care îl examinase pe larg din toate unghiurile."⁵ Procedând în acest mod, prelegerile marelui filozof constituiau nu doar situaţii pedagogice incitante de a lansa şi dezvolta idei, dar şi un prilej de a dezvolta gândirea metodică a studenţilor. "Kant a făcut din profesoratul său un adevărat apostolat în serviciul filozofiei, având ca ideal să-i înveţe pe tineri filozofia; de aceea, el a căutat să dea o metodă de cugetare."⁶

Calităţile de dascăl ale lui Kant, dar şi profunzimea ideilor sale făceau ca sala de curs unde conferenţia să fie întotdeauna neîncăpătoare cu mult înainte de ora la care trebuia să-şi înceapă prelegerile. Acelaşi Jachmann nota într-o scrisoare adresată unui prieten: "Era într-adevăr o încântare cerească să asculţi doctrina sa etică în toată puritatea şi sublimul ei, expusă cu o elocvenţă filozofică atât de puternică de chiar creatorul ei".⁷

Dând expresie faptului că viaţa filozofului era aplicarea principiilor sale, această atitudine profund metodică nu era motivată numai de obligaţiile sale

4 Immanuel Kant, "Tratat de pedagogie", Editura Agora, Iaşi, 1992, p. 14.

5 R. Scruton, Op. Cit., p. 13.

6 P. Andrei, "Prelegeri de istorie a filozofiei. De la Kant la Schopenhauer”, Editura Polirom,

Iaşi, 1977, p. 22.

7

didactice, ci, mai ales de preocupările sale de a găsi soluţii educative la desăvârşirea morală a omului.