Cunoaşterea de sine – premisă în procesul (auto)învăţării Cunoaşterea de sine joacă un rol esenţial în formarea capacităţilor de

3. Cunoaşterea de sine – premisă în procesul (auto)învăţării Cunoaşterea de sine joacă un rol esenţial în formarea capacităţilor de autoanaliză şi autoreglare permanentă a conduitei studentului în procesul de învăţare, este o condiţie esenţială a autoeducaţiei (autoeducaţia presupune obligatoriu cunoaşterea de sine şi antrenarea factorului conştient) deoarece este antrenată participarea activă şi conştientă a celui ce se educă. Ea duce la afirmarea autonomiei persoanei prin trecerea treptată de la coordonare conştientizată la independenţă, autogestionare.

Dorinţa de cunoaştere şi autocunoaştere este o premisă importantă a întregii personalităţi umane şi deschisă autodepăşirii, autorealizării, încât autocunoaşterea şi autoeducaţia sunt activităţi simultane.

Plecând de la premisa că autocunoaşterea poate asigura fiecărui student o mai mare implicare în procesul învăţării, poate duce la obţinerea unor rezultate mai bune, graţie încrederii pe care i-o dă cunoaşterea propriului potenţial, a propriilor

interese, aptitudini, a conştientizării lor şi a valorificării corespunzătoare, că determină mobilizărea şi angajarea în obţinerea autonomiei în învăţare, acordăm o atenţie sporită relaţiei dintre cunoaşterea de sine şi învăţarea autonomă. Importanţa autocunoaşterii poate fi evidenţiată şi prin faptul că reprezintă o condiţie a realizării autocontrolului, autoeducaţiei, autostăpânirii, autoevaluării (Salade, 2000).

În literatura de specialitate încercările de definire a conceptului de autocunoaştere au fost numeroase.

R. Peron semnala existenţa unei varietăţi terminologice: reprezentare de sine, conştiinţă de sine, percepţie de sine, cunoaştere de sine etc. (Perron, 1964, apud Bonchiş, 1997). În plus, termenul de autocunoaştere trebuie relaţionat cu alte concepte: imagine de sine, aprecierea de sine, autoevaluarea. Ca atare, este necesară o delimitare

Pentru început trebuie să diferenţiem autocunoaşterea (sau cunoaşterea de sine) de conştiinţa de sine. Prima trebuie definită şi analizată în termeni de proces, a doua - de produs. Prima reprezintă cauza, a doua reprezintă efectul, cu posibilitatea inversării rolurilor, deoarece autocunoaşterea duce la formarea conştiinţei de sine, iar aceasta, la rândul ei, stimulează permanent, încurajează procesul de autocunoaştere (Bonchiş, 1997).

Conceptul de sine al celui ce învaţă (Self-concept) este „un construct cognitiv care include ansamblul convingerilor şi credinţelor despre sine (şi despre lume) ale celui ce învaţă. Esenţialmente, conceptul de sine se constituie pe baza şi prin intermediul asumării de către individ a responsabilităţii sale depline pentru propriile decizii, pentru direcţionarea propriei vieţi” (Dumitru, 2007, p. 108).

Pentru C. Stan (2001, p. 48) conceptul de sine, care reprezintă dimensiunea cognitivă a eu-lui, este definit ca „suma constatărilor individuale ale unui subiect uman, referitoare la atributele şi calităţile sale personale.

G. Clauss consideră imaginea de sine drept „expresia concretizată a modului în care se vede o persoană oarecare, este contaminată de dorinţa, dar şi de modul în care evaluează ceilalţi persoana respectivă" (Clauss, apud Bonchiş, 1997, p. 14).

Autoevaluarea reprezintă „capacitatea elevului de a elabora şi emite aprecieri valorizatoare referitoare la competenţele şi performanţele şcolare proprii, la propria sa persoană în general" (Stan, 2001 p. 15). Autoevaluarea duce la dezvoltarea proceselor metacognitive, de autoreglare, a proceselor care determină achiziţionarea noilor cunoştinţe; formarea reflexivităţii asupra activităţii proprii;

asigurarea unui progres al propriei activităţi sau a unei ameliorări a acesteia (Cerghit, 2002).

I. Al. Dumitru (2008) prezintă câteva sugestii pentru profesori, necesare realizării îndrumării studenţilor în procesul cunoaşterii de sine: profesorul trebuie să asiste, să sprijine, îndrume studenţii în explorarea propriul Eu, să se autodezvăluie, să-şi conştientizeze capacităţile, calităţile pozitive şi pe cele negative; Decât să ofere soluţii, profesorul-consilier mai bine încearcă să afle ce alternative au fost experimentate sau utilizate anterior de student, în situaţii asemănătoare şi în ce măsură acestea au dat sau nu rezultate. Astfel, profesorul

poate-înţelege mai bine de ce încercările şi eforturile anterioare ale studentului său au eşuat.

Punerea întrebărilor este un procedeu care trebuie utilizat cu precauţie.

Întrebările deschise sunt mai confortabile pentru studenţi decât întrebările închise (care îngrădesc posibilităţile de explorare a Sinelui), ele lasă o mai mare libertate de acţiune. Profesorul trebuie să-şi asculte cu atenţie studenţii, să-i încurajeze să reflecteze şi să-şi descrie emoţiile, să prezinte idei şi opinii; este o modalitate bună de facilitare a explorării Sinelui;

O atenţie deosebită se acordă şi limbajulul nonverbal; studenţii nu comunică doar verbal, ci şi prin mijloace nonverbale (expresii faciale, privire, tonul vocii, anumite gesturi şi mişcări ale corpului etc). Este mai uşor să ne cenzurăm comunicarea verbală decât pe cea nonverbală.

În activităţile de instruire, profesorul poate recurge la utilizarea metaforelor.

Utilizând metafore, profesorul poate facilita procesul cognitiv al studenţilor contribuind astfel la o mai bună înţelegere a situaţiilor, a problemelor. Profesorul poate cere studenţilor să sintetizeze temele şi subtemele dezbătute şi să reflecteze la rolul metodelor şi procedeelor utilizate în activitatea didactică respectivă.

Maniera în care studenţii sintezează şi rezumă îi permite profesorului să ia decizii privitoare la demersurile ulterioare.

Cunoaşterea de sine presupune solicitare permanentă de autoexaminare, de autoevaluare. De aceea elevul/studentul trebuie solicitat să treacă în mod sistematic şi consecvent de la analiză la autoanaliză, de la evaluare la autoevaluare, de la critică Ia autocritică şi în general de la cunoaştere la autocunoaştere. E nevoie, deci, de creşterea responsabilităţii individuale.

Pentru dezvoltarea responsabilităţii individuale intervin o serie de factori (Nicu, 2007):

• încurajarea reuşitei - dacă vom ţine cont de principiul potrivit căruia succesul atrage succesul, vom putea înţelege cât este de important pentru elevi să trăiască experienţe de succes. Cu cât experienţele de succes vor fi mai frecvente, cu atât elevul îşi va îmbunătăţi imaginea despre el însuşi.

Este foarte important să structurăm învăţarea într-un mod în care el poate cunoaşte un maxim de succes;

• pentru a se realiza învăţarea, pentru a putea gândi critic, trebuie să existe un nivel acceptabil de stress. Acest nivel poate fi obţinut dacă ţinem cont de anumite consideraţii cum ar fi: a formula întrebări prin care îi plasăm pe toţi subiecţii în situaţia de a reflecta asupra unei probleme; a-i încuraja să răspundă la întrebări şi de a găsi răspunsuri la întrebările formulate de ei; a anticipa consecinţele (plăcerea reuşitei sau teama de eşec); a face cunoscut elevilor/studenţilor limita de timp pentru efectuarea sarcinii de învăţare în scopul intensificării efortului depus în realizarea acesteia;

• trezirea şi susţinerea interesului faţă de tot ce este nou, diferit de ceea ce au trăit până atunci, pentru a le sensibiliza preocupările şi aspiraţiile personale faţă de gândire şi învăţare; umorul şi entuziasmul profesorului pot

contribui în egală măsură la implicarea activă a elevului/studentului în activitate.

Aceste condiţii se dovedesc foarte importante pentru a dezvolta celor care învaţă încrederea în forţele proprii, în valoarea ideilor şi opiniilor personale.

În concluzie, „autocunoaşterea este importantă pentru noi, profesorii, dar şi pentru elevi. Autocunoaşterea este baza individualizării elevului/studentului.

Cunoaşterea nevoilor educative ale studenţilor este la fel de importantă ca şi cunoaşterea nevoilor noastre profesionale” (Şoitu, Cherciu, 2006, p. 152).