Probematica finalităţilor educaţionale

Dacă plecăm de la premisa că nu se poate face educaţie fără a avea în vedere finalitatea demersului, atunci suntem de acord că în spatele cunoaşterii şcolare se află anumite ţeluri, năzuinţe, anumite interese (ale societăţii, ale celor educaţi, ale părinţilor etc.). Finalităţile educaţiei sunt proiecţii, anticipări, previziuni care orientează acţiunea educativă. Ele exprimă sensul teleologic al educaţiei, termenul

„teleologie” fiind de origine greacă şi însemnând ţintă sau rezultat. Termenul a fost pus în circulaţie de Ch. Wolf, care afirma că teleologia este ştiinţa finalităţilor.

Educaţia are un caracter finalist, sensul teleologic desemnând faptul că în orice moment educaţia este orientată şi dirijată de finalităţile pe care le urmăreşte.

Idealul educaţional reprezintă tipul de personalitate dezirabilă, iar marea dezbatere în jurul problemei idealului educativ a început o dată cu apariţia axiologiei pedagogice şi a pedagogiei culturii. Facem o pledoarie pentru valorile autentice şi pentru abordarea umanistă a educaţiei şi apreciem că în conturarea unui model al profesorului este necesară o reîntoarcere la izvoarele morale, spirituale şi o deschidere spre pluralism în relaţiile sociale, culturale. Este necesar să se remodeleze valorile idealului educaţional al timpurilor moderne, care să corespundă necesităţilor educaţiei axiologice.

Orice model de profesionalizare rezonează cu schimbările sociale din interiorul şi din afara şcolii, iar reforma pregătirii cadrelor didactice este un fenomen universal, care traversează toate sistemele de învăţământ, devenind o prioritate a politicilor educaţionale. C. Cucoş precizează care este răspunsul cel mai viabil pe care învăţământul îl poate da democratizării culturale: accederea spre o autonomie şi competenţă axiologică a celor educaţi: „În condiţiile democratizării valorilor, competenţa axiologică nu rezidă numai în capacitatea discriminării corecte a valorilor, ci presupune instituirea operativă de grile şi repere valorice din perspectiva cărora să fie raportate şi interpretate diferite produse culturale (...).

Trebuie să avem curajul autonomiei axiologice, întrucât aceasta constituie vectorul libertăţii noastre spirituale” (Cucoș, 2000, p. 46).

Axiologia educaţiei reprezintă o disciplină integrată în domeniul ştiinţelor educaţiei, cu un obiect specific de cercetare - valorile pedagogice fundamentale (binele moral, adevărul ştiinţei, eficienţa ştiinţei aplicate, frumosul, sănătatea), stabilite din punct de vedere psihosocial, care stau la baza activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii umane. În ceea ce priveşte învăţământul superior românesc trebuie subliniat faptul că este necesară racordarea la valorile

universale tradiţionale şi deschiderea spre cele moderne. Atunci când conştiinţa receptoare este insuficient cultivată sau pervertită, perverteşte şi valorile pe care le cuprinde. Atitudinea pseudo-valorică este un mare pericol, fiindcă omul nu numai că-şi pierde sensul, dar se adânceşte în lipsa de sens a vieţii sale, se abrutizează, încetează de a mai fi om, cade în depresie, în disperare. A determina sensul vieţii înseamnă a indica valorile supreme spre care omul trebuie să aspire. Spiritul nu se realizează fără efort din partea persoanei al cărui centru este; el poate fi comparat cu o voce interioară care te îndeamnă sa devii ceea ce eşti, să acţionezi astfel încât prin tine însuţi să se realizeze valorile spirituale.

În calitatea sa de purtător şi transmiţător de valori, profesorul are o misiune delicată deoarece în activitatea pe care o desfăşoară apar de cele mai multe ori întrebări de tipul: ce transmitem, cum transmitem, prin ce mijloace transmitem, după ce criterii selectăm informaţia valoroasă, după ce criterii evaluăm, sunt aceste criterii semnificative, au întotdeauna încărcătură valorică? Rezultă de aici că, pentru a fi eficiente, tehnologiile moderne trebuie să fie realizate pe baza idealului educaţional, a standardelor educaţionale şi a curriculumului de bază. Din perspectiva creării de valori, personalitatea profesorului poate fi privită sub trei aspecte: deschidere spre exterior, receptivitate faţă de tot ceea ce ne înconjoară;

prelucrare internă a datelor obţinute; realizarea finală, expresia, productivitatea personalităţii în raport cu exigenţele dezvoltării societăţii.

Termenul ideal provine din latinescul „idealis”, desemnând perfecţiunea către care aspirăm. Este un prototip determinat, rezultatul unui compromis care se negociază între sistemul educativ, sistemul culturii şi mascrosistemul social.

Idealul a fost în toate epocile omul şi este important să răspundem la întrebările:

„Ce vor oamenii să obţină de la viaţă?”, “Ce vrea societatea de la oameni?”.

Caracteristicile idelului educativ sunt următoarele:

 Caracterul obiectiv – este în concordanţă cu dezvoltarea socio-economică;

 Caracterul subiectiv, psihologic – este în acord cu interesele, idealurile, năzuinţele elevilor;

 Caracterul dinamic – îşi modifică modelul în funcţie de dezvoltarea istorică şi evoluţia ontogenetică;

 Caracterul de relativă continuitate şi permanenţă – anumite acumulări obţinute se păstrează pe o perioadă mai mare de timp;

 Caracterul abstract – presupune o formulare generală şi esenţială.

Dacă idealul este general, abstract şi unitar, scopurile ce îl detaliază sunt variate, multiple, datorită relativizării acestora la diversitatea situaţiilor educative.

Trebuie subliniat faptul că idealul educativ nu este funcţional decât în măsura în care acesta permite o traducere în secvenţe dezirabile sau normative, prin concretizări la realităţile şi situaţiile educaţionale. Acesta reprezintă punctul de pornire în elaborarea strategiei acţiunii educative, căreia îi conferă caracter conştient, intenţionat. Atingerea scopului se realizezaă prin evaluările finale (bacalaureat, examen de capacitate, examen de licenţă etc.).

Scopurile educaţiei derivă din idealul educativ şi realizează acordul dintre ideal şi obiective. Analizând structura scopurilor educaţionale, E. Geissler distinge

157 existenţa a patru perechi de scopuri, contradictorii dar, în ultimă instanţă, complementare. Analizând problematica finalităţilor educaţiei ca scopuri paideutice, C. Cucoş îl citează pe E. Geissler (apud Cucoș, 1996, p. 44):

 Scopuri materiale (asimilarea unui bagaj de cunoştinţe într-o perspectivă sistemică) şi scopuri formale (se decelează prin focalizarea spre subiect şi vizează modelarea aptitudinilor şi cultivarea personalităţii);

 Scopuri de conţinut (orientează educaţia spre conţinuturi definibile, identificabile, dinainte ştiute) şi scopuri comportamentale (orientează practica educativă spre interiorizarea de către elevi a unor acţiuni ce devin expresive la nivelul comportamentelor);

 Scopuri utilitare (axate pe însuşirea unor deprinderi cerute imediat de realizările practice) şi scopuri nepragmatice (vizează formarea unor conduite fără o finalitate practică imediată, care nu sunt aservite vizibil unor cerinţe concrete);

 Scopuri specifice disciplinelor (variază de la o disciplină la alta şi sunt caracteristice fiecărei materii) şi scopuri supradisciplinare (cuprind anumite constante teleologice urmărite la toate disciplinele – cultivarea autonomiei spirituale, întărirea motivaţiei, învăţarea învăţării etc.).

Scopurile sunt aspiraţii, intenţionalităţi pe termen mediu şi apar formulate şi în documentele şcolare. Acestea vizează: niveluri ale sistemului de învăţământ, profiluri de învăţământ, laturi ale educaţiei, noile educaţii, disciplinele clasice de învăţământ.

Dacă idealul educaţional defineşte politica educaţională, scopurile educaţiei precizează legătura dintre laturile şi formele educaţei, urmărind:

1. Educaţia intelectuală: dezvoltarea creativităţii ştiinţifice, a intereselor cognitive, a motivaţiei învăţării, asimilarea tehnicilor de muncă intelectuală, formarea unei concepţii despre lume şi viaţă etc.;

2. Educaţia morală: dobândirea noţiunilor morale, formarea convingerilor morale, formarea trăsăturilor pozitive de caracter etc.;

3. Educaţia estetică: formarea gustului estetic, dezvoltarea intereselor estetice, dezvoltarea aptitudinilor creatoare etc.;

4. Educaţia fizică: dezvoltarea aptitudinilor fizice, familiarizarea cu valorile educaţiei fizice, formarea deprinderilor igienico-sanitare etc.;

5. Educaţia profesională: formarea gândirii tehnice, dezvoltarea intereselor profesionale, familiarizarea cu specificul anumitor profesii, formarea responsabilităţii profesionale etc.

Nu se confundă scopurile educaţiei cu scopurile învăţământului, abordate ca obiective generale. Acestea se referă la formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinte, deprinderi/abilităţi, capacităţi şi atitudini necesare pentru:

 Împlinirea şi dezvoltarea personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia şi dorinţei de a învaţa pe tot parcursul vieţii;

 Integrarea socială şi participarea cetăţenească activă în societate;

 Ocuparea unui loc de muncă şi participarea la funcţionarea şi dezvoltarea unei economii durabile în cadrul societăţii;

 Formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiintifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural;

 Educarea în spiritul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, al demnităţii şi al toleranţei;

 Cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile moral-civice şi a respectului pentru natură şi mediul înconjurător natural, social şi cultural.

Obiectivele specifice sau intermediare trimit la obiectivele cadru şi de referinţă. Obiectivele cadru sunt obiective cu un grad ridicat de generalitate şi de complexitate. În calitatea lor de dominante disciplinare, ele se referă la capacităţi şi atitudini specifice disciplinei şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani şcolari.

Obiectivele de referinţă specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la fiecare an şcolar şi urmăresc progresia în achiziţia de competenţe specifice fiecărei discipline de învăţământ.

Ca diviziuni ale scopurilor, obiectivele specifice se structurează:

 Pe niveluri de învăţământ: învăţământ preşcolar, învăţământ primar, învăţământ secundar (gimnazial, liceal şi profesional);

 Pe profiluri de învăţământ: teoretic (real şi umanist), informatic, economic, sportiv, pedagogic, tehnic, administrativ, teologic;

 Pe discipline de învăţământ: discipline obligatorii, discipline opţionale şi discipline facultative.

Obiectivele operaţionale se mai numesc instrucţionale sau performative, concrete. Obiectivele reprezintă ipostaza cea mai concretă a finalităţilor şi desemnează tipul de schimbări pe care profesorul le aşteaptă de la elevi. Altfel spus, ele sunt enunţuri cu caracter finalist care dau expresie intenţiei de a produce o modificare în comportamentul elevilor. Realizându-se în timpul unei lecţii sau unităţi de învăţare, ele derivă din scopuri şi se concretizează în comportamente observabile, măsurabile.

A operaţionaliza un obiectiv înseamnă a-l defini în termeni de comportamente observabile, iar în acest sens importante sunt contribuţiile aduse de R.F. Mager (metodologie de operaţionalizare), R. Gagné (grupe de obiective), B.

Bloom (obiective cognitive), R.D. Krathwohl (obiective afectiv-atitudinale), J.

Simpson (obiective psihomotorii). Atunci când se vorbeşte despre clasificarea scopurilor şi obiectivelor, se apelează la sintagma de taxonomie pedagogică (gr.

taxis – ordine şi nomos – regulă, normă, lege), aceasta reprezentând o teorie care asigură ordonarea ierarhică a fenomenelor implicate.

Pentru ca un obiectiv să fie operaţionalizat trebuie să se respecte următoarele condiţii, reguli, să se raporteze la câteva criterii esenţiale:

- să vizeze activitatea elevilor, nu pe cea a profesorului;

- să permită realizarea de către toţi elevii, după posibilităţi;

- să apeleze la verbe de acţiune, folosite la modul conjunctiv;

- să evite formulările vagi, ambigue;

159 - să exprime sarcina de învăţare, conţinutul vizat;

- să indice condiţiile de realizare, formele de organizare în care învaţă elevul;

- să specifice performanţele posibile aşteptate;

- să vizeze o acţiune singulară şi nu un comportament compozit, greu de evaluat;

- să echilibreze aspectele cantitative cu cele calitative într-o unitate de învăţare;

- să fie unic, să nu se repete prin formulări diferite.

Este necesar ca derivarea tipurilor de finalităţi educaţionale să ţină cont de pluriculturalitate, „tiparul civilizaţiei timpului nostru, cadru de referinţă care înscrie şi problematica identităţii cultural-europene. Aceasta este rezultanta fenomenelor care au caracterizat evoluţia societăţilor industrializate ale Europei Occidentale:

democraţia, cultura de masă, societatea de consum, tehnocraţiile, dezvoltarea urbanizării şi a culturii urbane, explozia mediilor de informare şi a noilor tehnologii comunicaţionale şi extinderea şcolarităţii obligatotii” (Iucu, 2004, p. 15).

Într-o societate pluralistă, cum este cea actuală, există cerinţe multiple şi diverse din partea diferitelor grupuri sociale în ceea ce priveşte şcoala. De aceea, intenţiile educative trebuie să se inspire din cultura timpului şi să cultive metamorfozele.