FENOMENUL PALATALIZĂRII
ÎN CADRUL BILINGVISMULUI ROMÂNO-RUS Grigore CANTEMIR,
conferenţiar universitar, doctor în filologie
(Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi, Republica Moldova) Abstract
In the following lines we intend to do the review of the phenomenon of palatalisation mainly characteristic for the Balkan linguistic area. We notice that front vowels ’e’ and ‚i’
have produced a real “revolution” in the development of the consonant system from popular Latin to the modern literary Romanian language, due to, as numerous Romanian language historians claim/ affirm), also to the Slavic influence. For the literary Romanian from the Bessarabian area, the negative impact of the Russian way of pronouncing dental consonants is negative so far.
Keywords: palatalization, a palatalized consonant, softened consonant, bilabial consonant, labia-dental, dental, place of articulation, regional pronunciation.
Rezumat
În rândurile ce urmează, ne propunem să facem o trecere în revistă a fenomelului palatalizării, caracteristic, mai cu seamă, arealului lingvistic balcanic. Vom observa că vocalele anterioare „e” şi „i” au produs o adevărată „revoluţie” în evoluţia sistemului consonantic de la latina populară la limba română, acest lucru datorându-se, după cum menţionează mai mulţi istoricieni ai limbii române, şi influenţei slave. Pentru limba română literară din arealul basarabean, impactul negativ al modului rusesc de pronunţie a consoanelor dentale este, până la ora actuală, negativ.
Cuvinte-cheie: palatalizare; consoană palatalizată; consoană muiată; consoane bilabiale, labiodentale, dentale; loc de articulaţie; pronunţie regională.
În pofida faptului că procesul fonetic anunţat în titlu are aproape două milenii, el fiind cercetat amănunţit de lingviştii ruşi şi români, acest fenomen e tratat de noi prin prismă diacronică, în special prin cea a bilingvismului româno-rus.
Deşi nu este nou, termenul palatalizare a căpătat, în lingvistică, mai multe interpretări. „Dicţionarul explicativ al limbii române” dă o definiţie telegrafică acestui termen: „faptul de a (se) palataliza, modificare fonetică prin care o consoană oarecare devine palatală”1. Dacă ne limităm la această definiţie, în limba română, am avea doar două modificări palatale: ch şi gh.
„Dicţionarul de termeni lingvistici” dă o definiţie mai largă palatalizării:
„transformarea unui sunet nepalatal într-unul palatal, prin mutarea locului de articulaţie în regiunea palatului dur al cavităţii bucale, sub influenţa unui i sau e următor. Astfel, în limba română este cunoscută palatalizarea labialelor b, p m, f şi v în cuvinte cu pronunţare regională ca g'ine (bine), k'icior (picior), n'ere (miere), h'erbe (fierbe) […] şi palatalizarea dentalelor d şi
1DEX, 1998, p. 740.
2
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
t în bağ'e (bade), frače (frate) etc. Tot palatalizare este şi trecerea inversă, de la rostirea regională braţă, săc, şăd, zăr la rostirea literară braţe, sec, şed, zer, prin palatalizarea parţială a consoanelor ţ, ş, s, z (în locul lui ă nepalatal, apare e prepalatal)”2.
Am putea diviza fenomenul palatalizării în 3 părţi:
1) palatalizarea labialelor, care ţine de consoanele palatale veritabile din româna contemporană chi şi ghi;
2) palatalizarea dentalelor, care ţine mai mult de graiurile teritoriale şi de prezenţa în acestea a unor variante dialectale care nu-şi fac apariţia în româna literară;
3) palatalizarea neliterară a dentalelor d şi t sub influenţa limbii ruse.
În multe limbi, este răspândită palatalizarea consoanelor plasate înaintea vocalelor anterioare; în asemenea situaţii, fenomenul palatalizării se manifestă nu ca o caracteristică distinctivă a fonemelor, ci ca un proces fonetic poziţional. Ca o trăsătură diferenţială, palatalizarea este caracteristică limbilor rusă, ucraineană, bielorusă, poloneză, lituaniană, irlandeză, japoneză ş.a.
Făcând o incursiune în istoria evoluţiei consonantismului de la latina populară la română, am putea observa că grupurile consonantice cl şi gl au dat naştere, în limba noastră, la două consoane palatale – ch şi gh. De exemplu: clamat > cheamă, clavatoria > cheotoare; glacia > gheaţă, glandem >
ghindă.
Mai mulţi lingvişti menţionează că, în cadrul modificărilor fonetice poziţionale, vocalele prepalatale e şi i au făcut o adevărată „revoluţie” în sistemul consonantic românesc, dând naştere unor clase întregi de consoane, în special africatelor č, ğ, ş. Palatalizarea „este unul din fenomenele fonetice care au guvernat transformarea treptată a latinei în limbi romanice. Aşadar, cel puţin prin consecinţele ei imediate, palatalizarea dentalelor aparţine nu numai istoriei limbii latine, ci şi istoriei continuatoarelor acesteia, limbilor romanice”3, modificările cele mai importante fiind impuse de contactul acestor consoane cu vocalele anterioare”4. Astfel:
– c+e (i) > č: cera > ceară; cernere > a cerne; caelum > cer;
– qu+e(i) > č: quinque > cinci; coquere > a coace; quesivi > a cerşi;
– g+e(i) > ğ: sagitta > săgeată; gelum > ger;
– gu+e (i) > ğ: extinguere > a stinge; sanguinare > a sângera; unguere > a unge;
sanguem > singe.
– c+e(i) în hiat cu o vocală accentuată sau cu o (u) neaccentuat s-a transformat în ţ: arsicia > arşiţă; discalciare >a descălţa; inglacio > îngheţ;
2Constantinescu-Dobridor, 1998, p. 236.
3Ivănescu, 1948, p. 28.
4ibidem.
3 Lim ba j ş i c on text , A nu l III , v ol. 2, 2011
– t + o vocală anterioară în hiat > ţ: credentia > credinţă; sementia >sămânţă; hospitium > ospăţ;
O trăsătură distinctă a limbii române, care o deosebeşte de celelalte limbi romanice-surori, este că, în structura gramaticală şi în fondul de bază al vocabularului ei, au pătruns organic elementele slave. Influenţa slavă asupra limbii române constituie, deci, un caz de substrat: limba noilor veniţi în Peninsula Balcanică se suprapune peste limba popoarelor convieţuitoare şi îi transmite o serie de trăsături caracteristice.
Sistemul fonetic al limbilor slave se deosebeşte de cel al limbilor romanice. Limba română a căpătat câteva trăsături de origine slavă, prin contactul cu limbile slave meridionale. Influenţa slavă nu e străina de palatalizarea labialelor în limba româna vorbită şi de palatalizarea ocluzivelor dentare în unele graiuri daco-romanice.
Lingviştii ruşi disting trei faze ale palatalizării în istoria slavonei, care au periclitat schimbări calitative în cadrul sistemului consonantic, dictate, mai ales, de modul şi locul de articulare.
Prima palatalizare presupune trecerea consoanelor postlinguale [k], [g], [h], urmate de vocalele anterioare, respectiv în [č'], [ž'], [š'], care, în limba rusă contemporană, se manifestă îndeosebi în cadrul derivării: рука – ручка, ручной, вручать; друг – дружок, дружно, дружить; порох – порошок, запорошить.
În cadrul celei de-a doua palatalizări, consoanele [c], [z], [s], urmate de vocalele anterioare au trecut în categoria şuierătoarelor. Ce-i drept, aceste alternanţe nu sunt caracteristice pentru limba rusă contemporană, ele aflându-şi loc doar în cadrul unor frazeologisme din slavona bisericească:
облакъ — темна вода во облацrьхъ, Богъ — почити въ Бозrь, воздухъ — на воздусrьхъ).
Cea de-a treia palatalizare se manifestă prin alternanţa consoanelor [k], [g], [x] cu [k], [g], [x] în diferite dialecte slave. O trăsătură diferenţială a acestui tip de palatalizare constă în faptul că ea nu se produce în mod obligatoriu după vocalele anterioare. De exemplu: кънязя – кънязю, кънига – кънигоу.5
„Din punct de vedere fonetic, după prima palatalizare au apărut consoanele muiate [з’, с’, ц’], iar după cea de-a doua – consoanele moi [з’’, с’’, ц’’]”, observă cercetătorul rus V. V. Kolesov.6 În manuscrisele slavone vechi, efectele celei de-a doua palatalizări erau marcate cu slova „dzealo”: ʒвηзда, iar ale celei de-a treia, cu slova „zemlia”: кънѧзь, польза.
Acad. Al. Rosetti face deosebire între consoana palatalizată de consoana muiată în felul următor: „Consoana palatalizată este formată din două elemente în strâns contact: consoana propriu-zisă, de exemplu, m în pluralul pomi şi i, elementul palatal următor. Spre deosebire de consoana palatalizată,
5Колесов, 2008, p. 47.
6ibidem, p. 46.
4
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
consoana muiată este un sunet simplu. Limba română literară nu posedă consoane muiate7 (în mijloc de cuvânt – n.n. Gr. C.). Consoana muiată este produsă de o singură articulaţie, pe când consoana palatalizată e produsă prin două articulaţii succesive; pentru consoana muiată, zona de contact pe palat e mult mai întinsă decât pentru consoana palatalizată. Pentru consoana palatalizată, muşchiul lingual nu execută o ocluziune completă pe palat: între partea anterioară şi partea posterioară a bolţii palatului se poate observa un
„culoar” caracteristic, rămas neatins de muşchiul lingual în timpul ocluziunii.
Muierea consoanei se face prin extensiunea contactului muşchiului lingual pe palat. Procesul palatalizării constituie prima fază a procesului muierii unei consoane”8.
În limba rusă, variantele palatală/nepalatală au valoare fonologică atât în mijlocul cuvintelor, cât şi la sfârşitul lor. De exemplu, [l'] palatal se opune lui [l] nepalatal: галька „prundiş măşcat”/галка „pasăre”; пыль „praf”/пыл
„afect”; моль „molie”/мол „adică” etc. ce-i drept, această opoziţie este caracteristică şi pentru limba română, dar într-o măsură mai mică. De exemplu: mere/miere, pere/piere, vers/viers „melodie”.
Printre particularităţile dialectale moldoveneşti sunt menţionate:
– palatalizarea labialelor şi a dentalelor: chept, ghini, ş'ir, jin, n'el, n'imi, n'in'cî; cf. literalele piept, bine, fir, vin, miel, nimeni, nimica;
– utilizarea lui ž în loc de ğ: maržinî, curži; cf. literalele margine, curge9; a lui ş în loc de č: chişior, faşi; cf. literalele picior, face ş.a.10.
Forme palatalizate ale cuvintelor se întâlnesc frecvent în limba veche. O caracteristică a palatalizării, comună pentru scrierile cărturarilor epocii vechi, este palatalizarea fricativei f şi p: „În privinţa lui f, de multe ori, manuscrisele prezintă forme nealterate în concurenţă cu cele palatalizate:
fierbinţi, fiară; alte manuscrise: hiară, înherbântat. Trecerea lui p la k’ apare în κиαςμъ – a chiasmi „a compune, a scrie, a alcătui”: „şi pentru aceia unii de la alţii chizmind şi însemnând şi pe scurt scriind”11.
7Vom observa că variantele moi ale consoanelor pot apărea şi în mijloc de cuvânt.
Astfel, v tare din cuvântul vers face opoziţie fonologică cu v’ (moale) din cuvântul viers „melodie”: „Cânta o privighetoare cu viersul de fată mare” (I. Creangă, Amintiri din copilărie); sau: mere – miere. Ce-i drept, aceste cazuri sunt rarisime în comparaţie cu limba rusă, care are, ca trăsătură distinctă, consoane moi în mijloc de cuvânt: аленький, беленький etc.
8Rosetti, 1955, p. 199.
9După cum se ştie, în graiul moldovenesc lipseşte africata ğ. Peste tot, în locul ei apare j. Preşedintele PCRM Vl. Voronin, candidatul la preşedinţie din partea lui I.
Dodon, Zinaida Greceanîi ş.a. pronunţă, în loc de buget, bujet, bijăt.
10Berejan, 2007, p. 26.
11Rosetti et alii, 1971, p. 245.
5 Lim ba j ş i c on text , A nu l III , v ol. 2, 2011
Primul care a semnalat fenomenul palatalizării în limba română, adică primul dialectolog al nostru, a fost Dimitrie Cantemir. Autorul „Descrierii Moldovei” are meritul de a se fi oprit, pentru prima oară la noi, asupra unui fenomen fonetic esenţial pentru graiul moldovenesc, palatalizarea labialelor12. El nu foloseşte un termen special pentru acest fenomen, ci relatează doar că „femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor, căci schimbă bi şi vi în ghi, ca bine < bene > ghine, vie < vinea > ghie;pizmă „invidie” > chizmă, piatră < petra > chiatră; n iniţial notat cu litera ng, de unii greu de pronunţat, ca mie > mnghie etc.13.
Afirmaţia lui Dimitrie Cantemir porneşte de la constatarea că femeile vorbesc mai dialectal decât bărbaţii. Faptul se explică prin aceea că bărbaţii, prin natura ocupaţiilor lor, călătoresc mai mult, vin în contact cu vorbitorii altor graiuri. Dacă totuşi, remarcă în continuare autorul, un bărbat foloseşte
„acea pronunţare”, atunci el, ca şoarecele, „se trădează totdeauna” cu gura lui că a stat prea mult la sânul maică-sa”. Astfel de bărbaţi sunt, de regulă, ironizaţi, fiind numiţi „feciori de babă”14.
Pasajul despre palatalizarea labialelor din „Descrierea Moldovei” a atras atenţia mai multor cărturari. Afirmaţia lui Dimitrie Cantemir că femeile vorbesc altfel decât bărbaţii a constituit un subiect de controversă15. S-a spus că principele moldovean se referea, când afirma că bărbaţii, de regulă, nu palatalizează labialele, la clasa din care făcea parte el, deci la boierime.
Femeile din aceeaşi clasă palatalizau labialele, ca şi femeile şi bărbaţii din popor, adică de la sate. Prin urmare, expresia „fecior de babă” ar fi circulat în interiorul clasei boiereşti, şi nu s-ar referi la toţi bărbaţii care palatalizau labialele.
Noi credem însă că D. Cantemir nu avea în vedere numai clasa boierească. Desigur că cei ce foloseau expresia „fecior de babă” plecau de la distincţia dintre o vorbire mai îngrijită şi una populară, ceea ce presupune un oarecare grad de cultură.
Această distincţie o mai puteau face şi alţii, nu numai reprezentanţii clasei boiereşti. Amănuntul că un bărbat care păstrează fenomenul palatalizării labialelor „a stat prea mult la sânul maică-sa” este important, deoarece arată că cei vizaţi nu au venit în contact, în măsura cuvenită, cu alţi vorbitori, care nu palatalizau labialele. Această deosebire dintre graiul bărbaţilor şi cel al femeilor de la ţară se mai păstrează şi astăzi. Când D. Cantemir afirma că
„femeile moldovence au o pronunţare deosebită de a bărbaţilor”, el nu putea
12De aceea D. Macrea începe studiul Palatalizarea labialelor din volumul său
„Probleme de fonetică”, cu discuţia părerilor lui Dimitrie Cantemir despre aceste fenomene.
13Cantemir, 1997, p. 227.
14idem.
15Ivănescu, 1948, p. 176-178.
6
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
opune o rostire generală, a femeilor, alteia, cu totul restrânse, a bărbaţilor din clasa boierească16. Desigur că aceştia vorbeau cu mai puţine palatale, lucru firesc, dar nu erau singurii care evitau fenomenul în discuţie. La răspândirea formelor fără palatale nu au contribuit deci numai reprezentanţii clasei boiereşti.
Un alt fapt pe care-l subliniem este acela că Dimitrie Cantemir priveşte fenomenul palatalizării labialelor din punctul de vedere al limbii literare.
Acesta îl face să ajungă la concluzia că formele cu palatale trebuie evitate.
Ideea o pune în practică chiar începând cu prima sa operă „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea”. Aici apar formele hipercorecte obial
„ogheal” şi piloţi „chiloţi”17, semnificative pentru preocuparea autorului ca nu cumva să se strecoare în scrisul său palatale în locul labialelor. În această lucrare bine „pieptănată” de fenomenul palatalizării, labiodentala f apare, de cele mai multe ori, nepalatalizată în forma verbală a pofti, şi doar arareori f este palatalizat: „...în puţină vreme toate cele ale pohtei trupului meu să fac...”18.
Vom observa că rusescul oдеалo a dat naştere, în limba română, la două cuvinte: ogheal „cuvertură, plapumă”, rezultat al palatalizării dentalei [d], şi obială „bucată de pânză sau de postav cu care ţăranii (uneori şi militarii) îşi înfăşoară laba piciorului în loc de ciorap sau peste ciorap”, rezultat al depalatalizării lui gh din ogheal.
Em. Petrovici susţine că palatalizarea labialelor apare la D. Cantemir numai în două cuvinte: hiriş (< hire (fire) şi chezi (pluralul lui piază)19. Există însă şi alte câteva forme cu palatale în opera Principelui moldovean.
Labiala care apare cel mai frecvent palatalizată în textele vechi este f.
Observaţia aceasta este valabilă şi pentru opera lui D. Cantemir. Totuşi el se deosebeşte întrucâtva de cronicarii moldoveni. La M. Costin, de exemplu, întâlnim când f, când h20. La D. Cantemir, atestăm, mai ales, f. Acest lucru se poate remarca chiar începând cu Divanul, unde, cu excepţia a două cazuri (D, 35, 115), toate formele verbului a fi apar ca în limba literară. Forme ca hiece, hiecare, de la Varlaam sau hiecui, hieru, înheraţi, herbea, herbinteală de la
16Vorbind despre caracterul popular al cronicii lui Ion Neculce, academicianul Iorgu Iordan spune chiar că „între vorbirea maselor populare şi acea a clasei conducătoare nu existau aproape deloc deosebiri nici chiar atunci când boierii erau (ceea ce se întâmplă foarte rar) oameni culţi. Aceştia aveau, desigur, un vocabular mai bogat, construiau fraze mai complexe, dar, considerată în total, limba folosită de ei era, calitativ vorbind, identică cu a ţăranilor”.
17Cantemir, 1990, p. 125.
18ibidem, p. 21.
19Petrovici, 1958, p. 129.
20Aici trebuie să citim, de fiecare dată, h (fricativă palatală surdă). În alfabetul chirilic, nu exista un semn special pentru a nota acest sunet.
7 Lim ba j ş i c on text , A nu l III , v ol. 2, 2011
M. Costin nu vor mai apărea la D. Cantemir. În comparaţie cu Varlaam şi cu cronicarii moldoveni, D. Cantemir face deci un pas înainte în ceea ce priveşte eliminarea din scris a formelor cu faringala h în locul labiodentalei f.D. Cantemir a contribuit la o mai mare circulaţie, în scris, a lui f în locul lui h în zona unde h era unanim acceptat. „Divanul”, tipărit încă în 1698, a putut servi ca model în această privinţă. Este, de altfel, opera cea mai
„curată” a lui Dimitrie Cantemir în privinţa tratamentului labialelor, ceea ce s-ar putea explica şi prin dimensiunile ei reduse. Tot aici apar şi cele dintâi hiperurbanisme la D. Cantemir. Prezenţa acestor forme arată, o dată în plus, că autorul era preocupat de curăţirea limbii scrise de anumite fonetisme.
Bilabiala m este palatalizată numai o singură dată în cuvântul hămesi:
„foamea leşinându-l şi hemnisindu-l”21. Desigur că aici n se pronunţa n', căci în alfabetul chirilic, nu există un semn special pentru a nota nazala palatală, aşa ca în spaniolă, bunăoară: doña.
Labiodentala v nu apare palatalizată în operele scrise de Dimitrie Cantemir în limba română. Din „Descrierea Moldovei” aflăm însă că silaba vi este palatalizată: vie – ghie).
Putem conchide deci că pe vremea lui D. Cantemir întreaga serie a labialelor era palatalizată.
Fenomenul palatalizării este destul de frecvent la I. Creangă. Pot fi discutate, în primul rând, fapte dialectale general moldoveneşti, nesesizate până acum. Vom observa că aproape toate labialele urmate de iot suferă, la personajele lui I. Creangă, fenomenul palatalizării, lucru neobservat însă la povestitorul Creangă:
a) bilabialele b şi p. Cuvântul piuă, are, la povestitorul din Humuleşti, forma chiuă: „Degeaba mai baţi apa-n chiuă să s-aleagă unt” (Ion Creangă, vol. II, Moş Nicifor Coţcarul, p. 17). P urmat de palatală > k’ în: pochii, chilos:
„Trăsnea, fiind mai chilos”, unde chilos < pilos22, pop. „tare, puternic, rezistent; răbdător, tenace” < pilă + suf. -os), chilit („...de chilit la ţuică...“ = de pilit la ţuică, unde „a pili“ a bea, a consuma băuturi alcoolice; a se ameţi”<ţig. pilo), să chirotească („să-si chirotească din picioare”, spune tatăl lui Nică, unde a chiroti < a piroti „a moţăi, a dormita”). Palatalizarea lui b este prezentă în text prin verbul a ghili (pânza), unde a ghili < ucr. biliti „a albi, a înălbi”: „…mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza…” (Ion Creangă, vol. I, Amintiri din copilărie, p.
255). Vom observa că slavonul белить are, în limba română, două reflexe:
una arhaică, prezentă prin verbul cu forma nepalatalizată a beli cu sensul de
„a jupuia”, ca la C. Negruzzi, în nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”: „Capul lui Moţoc vrem! El ne beleşte şi ne pradă”, şi alta literară, cu palatalizatea
21Cantemir, 1990, p. 73.
22Vom observa rădăcinile latine ale acestui cuvânt: pilum „păr”, pilum + -osus = pilosus „păros”.
8
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
dentalei d în gh la cuvintele de origine slavă: дɪѧволɤ > diavol, pronunţat regional ghiavol.
b) labiodentalele v şi f. F urmat de iot > h (ca în sudul Moldovei şi în alte regiuni), în: de-a puterea hi. De altfel, aceasta este singura situaţie în care f se palatalizează. La fel ca f, v urmat de iot se găseşte nepalatalizat. Totuşi ar fi de semnalat forma ghivorniţă („o givorniţă cumplită”), din „Povestea lui Stan Păţitul”, care provine, fără îndoială, din viforniţă, cu o fază de palatalizare a lui v, specifică nordului Moldovei > viforniţă > ghivorniţă, ca în nordul Transilvaniei şi Crişana, cu refacerea africatei.
c) palatalizarea lui m este rarisimă. Suscită interes doar adjectivul ghiţoasă în care întrezărim forma literară miţoasă. Transformarea poate fi explicată prin înmuierea pe m şi palatalizarea lui în n': miţoasă > niţoasă > ng'iţoasă >
g'iţoasă. S-ar putea ca g'iţoasă să aibă la bază substantivul viţe (de păr, de lână), deci să provină din viţoasă, unde v s-a palatalizat în stadiul g', ca în vin
>ghin >hin.
Dentala d apare palatalizată la Creangă în formele ghiavole, ghibăcia şi ghibăceşti: „Însă mama ne mai dă atunci câteva pe deasupra, şi mai îndesate, zicând: – Na-vă, ghiavoli ce sânteţi” (Ion Creangă, vol. I, Amintiri din copilărie, p. 241).
Regional, în graiurile nordice, labiodentala v se transformă în h, înaintea lui o sau u. Forma bihol (< v. sl. byvol) se întâlneşte sistematic. Alături de hulpe, holbură, hultur, D. Cantemir foloseşte şi vulpe (< lat. vulpes), volbură (<
lat. volvula), vultur (< lat. vultur, -uris, uneori pe aceeaşi pagină23.
Se mai păstrează încă h în verbul a pohti (< v. sl. pohotěti) şi în substantivul pohtă, postverbal al lui pohti. Formele cele mai frecvente sunt cele cu f24.
Labialele palatalizate sunt foarte răspândite în zona Moldovei.
O caracteristică a graiului din zonă este tratamentul bilabialei p. Aceasta este palatalizată şi, astfel, este transformată în ocluziva palatală surdă ќ.
Acesta este un stadiu final de palatalizare, care presupune înlocuirea bilabialei p cu palatala surdă ќ: căќíţă, kihniţă, ќiátră.
Deşi fenomenul ,,palatalizării labialelor” cuprinde o parte importantă a teritoriului dacoromân, aria subdialectului moldovean reprezintă zona tipică a formelor cu labiale palatalizate, căci aici fenomenul se produce cu consecvenţă. „Aşa-numitele graiuri centrale, care ocupă cea mai întinsă parte a teritoriului de la est de Prut şi de dincolo de Nistru, au trăsături fonetice identice cu cele răspândite în graiurile din provincia Moldova (România). De pildă: realizarea africatelor prepalatale ĉ, ĝ în stadiul de fricatizare ŝ, ź (ŝerc „cerc”, şer „ger”), realizarea labializării labiodentalelor f,
23Textele sudice au chiar din secolul al XVI-lea numai forme cu v.
24Încă din secolul al XVI-lea, notăm şi trecerea lui h slav în f: pohti < pofti.
9 Lim ba j ş i c on text , A nu l III , v ol. 2, 2011
v în stadiul ŝ, ź (ŝérbi „fierbe”, źin „vin”), palatalizarea labialelor p, b, m, în stadiul ќ, ģ, ń (ќept „piept”, ģini „bine”, ńírişti „mirişte”) etc.”25.În Republica Moldova însă, la trăsăturile dialectale comune cu Moldova de peste Prut s-au adăugat alte particularităţi, apărute în timpul îndelungatei perioade de dominaţie rusească şi sovietică, ce a durat mai bine de un secol şi jumătate. E vorba de anumite alteraţii ale vorbirii populare.
„Deformările ce au îndepărtat vorbirea din Republica Moldova de baza sa comună românească se explică uşor sub raport lingvistic, ele fiind urmarea logică a deosebit de puternicei şi masivei influenţe a limbii ruse culte şi vorbite, oficiale şi populare”26.
După 1945, când s-au întors la vatră veteranii celui de-al doilea război mondial, cei care au luptat în armata sovietică au adus cu sine nu numai obiceiuri noi, ci şi cuvinte de origine rusească, pe care le-au introdus direct în limbajul cotidian fără să le traducă, fără să le mai „pieptene” câtuşi de puţin, să le adapteze la specificul limbii noastre. „La români, au existat o serie de adresări ale copiilor faţă de cei mai în vârstă. Dacă era vorba despre fraţi – bade, bădiţă, nene, nea; dacă era vorba despre surori – lele, leliţă, liţă, ţaţă.
Fraţii şi surorile părinţilor erau numiţi moşi şi mătuşe. Tot moş şi mătuşă li se spunea oamenilor în etate, iar celor mai tineri li se spunea lele, leliţă, ţaţă, ţăţică, bade, bădiţă etc.”27.
Tot atunci a început şi procesul de palatalizare a dentalelor din cuvintele de origine rusească: „Spre regretul nostru, în perioada postbelică, au fost împrumutate din limba rusă o serie de adresări destul de caraghioase şi străine nouă, ce sunt frecvent utilizate în limba vorbită – ghiaghe, chioche, chiochică, ghiaghică etc., adică nişte adaptări din limba rusă care sună destul de respingător. Aceste anomalii trebuie cu orice preţ depăşite prin readucerea la viaţă a adresărilor noastre tradiţionale ce se utilizează de români pretutindeni – domn, doamnă, unchi, tuţă etc.”28.
Scriitorii noştri folosesc, în creaţiile lor, cuvinte conţinând consoane palatele pentru a reda coloritul moldovenesc. De exemplu: „Mătuşa în fustă cafenie nu mai picură29. Se uită de pe scăunaşul ei când la cântar, când la vânzător şi parcă ar zice în sinea sa: „Ia să cumpăr şi eu nişte scrânghiţă” (Ion Druţă). Vom observa că varianta literară a elementului palatalizat este
25Pavel, 1995, p. 62.
26Berejan, 2007, p. 41.
27Capcelea, 1998, p. 30.
28Profesorul bălţeam, dl Valeriu Capcelea, nu este filolog, ci filosof, de accea a preluat cuvintele amintite aşa cum sunt pronunţate în arealul basarabean, adică rostite cu dentalele [d] şi [t] palatalizate: nu дядя şi тетя, ca în limba rusă literară, ci gheaghea, chiochea.
29I. Druţă ar fi putut scrie chicură, dar el nu-şi permite să coboare la nivelul personajelor sale din popor, care palatalizează.
10
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
scrumbie, care provine din grecescul skumbri30, unde s-a produs metateza, r trecând după k. La hotarul dintre două silabe (scrum-bi-e), consoana b, aflându-se în poziţie tare, îl disimilează pe m (avem două consoane labiale), transformându-l în n; b urmat de i s-a palatalizat în gh; s-a schimbat structura cuvântului, recurgându-se la sufixul –iţ; desinenţa e a fost înlocuită prin ă.
Un alt tip de palatalizare pentru rostirea neliterară a vorbitorilor de limba română din arealul basarabean îl constituie modul de articulare a dentalelor [t] şi [d]. În limba rusă, există consoane tari şi moi, care „se deosebesc între ele printr-o articulare distinctă. După locul de articulare, la formarea consoanelor moi, limba se deplasează în partea anterioară a cavităţii bucale, pe când la articularea celor tari, în partea ei posterioară;
comp.: [в’ил]– [выл], [л’ëг] – [лог], [р’яд] – [рад]. La articularea consoanelor moi, cu mişcarea limbii înainte, spre palatul gurii (palat < lat. palātum) are loc palatalizarea”31.
Prin rostirea palatalizată a dentalelor ruseşti în manieră basarabeană, acestea, am putea zice, au suferit cea de-a patra palatalizare.
Foneticienii ruşi atenţionează şi asupra modului de articulare a dentalelor [t] şi [d]. La rostirea dentalelor tari, faza de pronunţie a lor se termină cu o ocluzie bine distinctă. La rostirea dentalelor moi (palatalizate), organele aparatului fonator de deschid mai lent, ca la pronunţia africatelor: [ц’ебя – тебя], [дз’евочка – девочка]. Nivelul acestei „africatizări” poate fi diferit:
unii pronunţă dentala mai aproape de africată, alţii invers. Trebuie să avem însă în vedere că „ţecăitul” excesiv caracterizează pronunţia neliterară32.
La ora actuală, chiar dacă are un guvern liberal-democratic, Republica Moldova este singurul stat ex-sovietic în care minorităţile etnice neruse (ucraineni, găgăuzi, bulgari, evrei, parţial ţigani) sunt supuse continuu unui proces de rusificare prin menţinerea învăţământului public pentru acestea, în mare parte, doar în limba rusă. Noţiunea de rusofon/rusolingv, inventată de propaganda sovietică, a fost şi rămâne un eufemism pentru tot ce înseamnă etnic alofon. Minorităţile etnice neruse au fost decupate întotdeauna din ansamblul corpului nostru social şi aliniate sau subordonate minorităţii ruse, în contrabalanţă lingvistică faţă de majoritatea etnică română. Lingvistic şi cultural vorbind, ucrainenii, găgăuzii şi bulgarii, dar şi mulţi băştinaşi care şi-au făcut studiile în limba rusă, au fost şi rămân un fel de „auxilia”33 ale comunităţii etnice ruseşti, preluând până şi felul de a articula consoanele dentale d şi t.
30DEX, 1998, p. 965.
31Касаткин, 2006, c. 42.
32Матусевич, 1976, p. 134.
33Romanii numeau auxilia unităţile militare pe teritoriul Imperiului, alcătuite din băştinaşi.
11 Lim ba j ş i c on text , A nu l III , v ol. 2, 2011
Anume acest mod de articulare a consoanelor dentale caracterizează, adesea, limbajul tineretului studios de la liceele şi instituţiile de învăţământ superior din Republica Moldova, care, nu este secret, în pauzele dintre ore, vorbesc ruseşte, transpunând în limba maternă felul de a articula dentalele după modelul rusesc. Palatalizează, vizibil, juristul Partidului Comuniştilor Sergiu Sârbu, preşedintele CEC Iurie Cecan şi foarte mulţi alţi conaţionali de-ai noştri, care au preluat modul de articulaţie rusesc. La rubrica„Publicitate” a postului „Jurnal TV”, de după cadru, se aude vocea unui băieţandru, care, de mic, adică parcă neinfluenţat de pronunţia ruseacă, deja palatalizează: „Pentru că dacă fiecare dzin noi ar zâmbi dze două ori mai dzes…”
„Influenţa limbii ruse s-a răsfrânt asupra limbii române, care şi-a pierdut apanajul latin original şi a suportat influenţele parazitare, cum ar fi împrumuturile improprii, ortoepia palatalizată străină auzului românesc”34. De aceea, ţine de datoria noastră, a tuturor, ca în procesul de însuşire a limbii române şi de cultivare a ei, să-i debarasăm pe vorbitorii ei de fenomenul palatalizării, care nu este caracteristic limbii române literare.
Artiştii cuvântului folosesc fenomenul palatalizării pentru a reda coloritul limbajului basarabean. Astfel, o emisiune televizată cu Seva (Vsevolod Cernei) şi Bogdan (Dascal) are genericul „Las’ că-i ghini”.
Lingvistul Valentin Mândâcanu povestea, pe paginile hebdomadarului
„Literatura şi Arta”, despre un mancurt de la Mihăileni, care, vroind să devină „nacialnic”, a strigat, într-o seară, la club, cât îl ţineau bojocii, într-o rusească pocită, palatalizând: „Chişa, bre!!!”, adică тише „linişte”.
Profesorul Eugeniu Coşeriu, vorbind cu drag despre particularităţile graiului moldovenesc, semnalează că „e foarte interesant să vezi că în graiul nostru moldovenesc există diferenţa dintre dz şi z: …dzamă şi pază. Iar arunci când vreau să vorbesc ca între noi şi ca la noi acasă, atunci nu mă tem că îmi vor spune că eşti basarabean şi nu ştii bine româneşte, nu mă sfiesc atunci să spun «Îi ghini şi aşa!»”35.
Referinţe bibliografice
BEREJAN, Silviu. Itinerar sociolingvistic. Chişinău, 2007 [=Berejan, 2007].
CANTEMIR, Dimitrie. Descrierea Moldovei. Chişinău: Litera, 1997 [=Cantemir, 1997].
CANTEMIR, Dimitrie. Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea. Bucureşti:
Minerva, 1990 [=Cantemir, 1990].
CAPCELEA, Valeriu. Tradiţiile naţionale. Chişinău: Evrica, 1998 [=Capcelea, 1998].
CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe. Dicţionar de termeni lingvistici.
Bucureşti: Teora, 1998 [=Constantinescu-Dobridor, 1998].
34Guţu, p. 6.
35Coşeriu, 2007, p. 53.
12
Spee ch an d C on text , 2 (I II) 2011
COŞERIU, Eugeniu, Universul din scoică. Interviuri realizate de Gheorghe Popa, Nicolae Leahu, Maria Şleahtiţchi. Chişinău: Ştiinţa, 2007 [=Coşeriu, 2007].
CREANGĂ, Ion. Opere. Vol. I. Chişinău: Literatura artistică, 1989 [=Creangă, 1989a].
CREANGĂ, Ion. Opere. Vol. II. Chişinău: Literatura artistică, 1989 [=Creangă, 1989b].
DEX, Univers Enciclopedic. Ediţia a II-a. Bucureşti, 1998 [=DEX, 1998].
GUŢU, Ana, Despre controversata problemă a limbii şi identităţii în Republica Moldova [=Guţu].
IVĂNESCU, George. Probleme capitale ale vechii române literare. Vol. XI-XII. Iaşi, 1948 [=Ivănescu, 1948].
PAVEL, Vasile. Limba română şi graiurile ei teritoriale (Cu referire la denumirea corectă a limbii românilor de la est de Prut) //Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară”. Nr. 5, 1995. P. 60-63 [=Pavel, 1995].
PETROVICI, Emil. Limba lui D. Cantemir. Bucureşti, 1958 [=Petrovici, 1958].
ROSETTI, Alexandru, CAZACU, Boris, ONU, Liviu. Istoria limbii române literare, II. De la origini până la începutul secolului al XVIII-lea. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1971 [=Rosetti et alii, 1971].
ROSETTI, Alexandru. Despre consoanele palatalizate şi consoanele muiate, 1955 [=Rosetti, 1955].
КАСАТКИН, Л. Л. Современный русский язык. Фонетика. Москва: Изд-во
„Академия”, 2006 [=Касаткин, 2006].
КОЛЕСОВ, В. В. Историческая грамматика русского языка. Санкт-Петербург:
Изд-во „Русский мир”, 2008 [=Колесов, 2008].
МАТУСЕВИЧ, М. И. Современный русский язык. Фонетика. Москва: Изд-во
„Просвещение”, 1976 [=Матусевич, 1976].
